Nodul gordian

„De cînd asupra oricărei tradiţii apasă maledicţiunea modernităţii, oamenii s-au încolonat servil în marea armată a „adaptaţilor“. Adaptaţii — oamenii care fac cu ochiul timpului lor, cei care nu pun nici o clipă sub semnul întrebării ce văd şi care se lasă scurşi, storşi, uzaţi, dezafectaţi de caruselul indefinit al trecerii şi petrecerii. Au ajuns o raritate modernii care mai posedă nealterat discernămîntul faţă de ceea ce pierdem înlăuntru atunci cînd progresăm în afară, oamenii care să poată simţi instinctiv că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări în invizibil.   Cristian Bădiliţă este un astfel de modern tulburat (aşa cum despre Dostoievski s-a spus că a fost un „creştin tulburat“). Surprins în exerciţiul fervorilor sale, Bădiliţă pare a fi un om din l\'Ancien Régime rătăcit printre yuppies, unul care asistă cu oroare şi dezgust la „progresele“ noastre materiale şi care nu vede în cultul lor bigot decît forme calificate de barbarie. Cei mai mulţi vor căuta să citească în febricităţile lui, în urgenţa ulcerată a sensibilităţii sale, ecourile unui Cioran. Alţii, mai atenţi la latura constructivă a personalităţii sale, vor evoca fervorile tînărului Eliade şi pasiunea sa devorantă pentru erudiţie, spiritul vastităţii, patima pentru acribie şi oroarea de diletantism. Unii dintre noi, care ştiu cît de rar este simţul pentru lucrurile pe care le pierdem atunci cînd avem impresia că progresăm, îl vom evoca în memorie pe Leo Strauss, omul care parcă fusese trimis printre noi, în trufaşul şi suficientul secol XX, anume pentru a ne trage de mînecă, spunîndu-ne că nu sîntem nici atît de deştepţi cum ne credem, nici atît de cultivaţi şi nici pe departe atît de civilizaţi. Cu pasiunea, cu ingenuitatea şi severităţile sale, Cristian Bădiliţă este, printre noi, purtătorul unui mesaj similar. Într-o lume atît de letargic materială, este, poate, singurul mesaj de salvare.” – H. R. Patapievici