Diacritice

„Mihăieş nu pare de la sine înclinat spre acest limbaj crudel. Doar că el crede că analizele realităţii trebuie să se conformeze realităţii: cum e realitatea, aşa trebuie să fie şi studiile despre ea. Dacă realitatea e mitocană, comentariile nu pot fi rafinate: „Oricît aş încerca să ţin seama că în discursul jurnalistic trebuie păstrat un limbaj ponderat …, îmi dau seama că scriind despre actuala situaţie a ţării eşti obligat să cobori, adesea, sub orice limită acceptabilă. Cuvintele normale, ponderate, politicoase au ajuns să nu mai însemne absolut nimic pentru o şleahtă de politicieni nesimţiţi, îmbuibaţi şi rapace precum nişte animale de pradă“ (p. 146). Fără îndoială că şi această „obligaţie“ trebuie luată în sens opţional. Nu e un imperativ al reflectării, decît dacă pui ca lege a reflectării identificarea cu obiectul. Dacă realitatea românească e una de la uşa cortului, nu decurge, pentru analiza ei, că şi aceasta trebuie să fie una la fel. Criteriul şocului literar nu funcţionează altfel decît cel al şocurilor electrice. Şi el trebuie folosit doar în cazuri de extremitate. Altminteri, pe bună dreptate lumea — şi cu atît mai mult cea „nesimţită“ — se va imuniza la şoc şi-l va califica doar ca retorică de presă. Atitudinile eficiente nu trebuie să fie artiste, ci convingătoare. Or, mergînd din hiperbolă în hiperbolă, vom ajunge inevitabil la o criză a limbajului de apostrofare. Dacă politicienii nu mai reacţionează la calificative de genul „sunt chiar atît de proşti? Sau chiar atît de ticăloşi?“, ori la altele şi mai dure, ce se va face biata limbă română, care nu stă, totuşi, rău la inventivitatea injurioasă?! Dacă asemenea apostrofe s-au gratuizat (etic), de vină e şi limbajul inflaţionist al presei. Mai rămîn în rezervă, desigur, înjurăturile de mamă, dar nici acest stoc nu e inepuizabil. Iar la urmă va trebui să ne întoarcem la limbajul primitiv al pumnului şi ciomagului, pentru că limba, ca avertisment, nu va mai avea semnale destul de puternice. Principiul hiperbolei lasă româna fără efecte. Arta poate fi, iată, perversă.” – Alexandru Cistelecan