"De obicei, în istoriografie, se scriu mai întâi biografiile fondatorilor şi abia apoi se face istorie. În general, în istoria mişcării freudiene discipolii sunt cei care fac biografia oficială a fondatorului, momentul suscitând el însuşi o istorie din interior la modul hagiografic – aşa fel că biografia, istoria originii personajului, a gândirii sale, sunt deja istoricizate înainte ca istoricii să-şi facă munca lor. În privinţa lui Lacan, s-a procedat invers. Eu am ocupat un loc care nu era cel al biografului oficial, venit din interior, aşa cum fusese Ernest Jones pentru Freud. Scrisesem deja istoria psihanalizei în Franţa în momentul în care nimeni nu visa să scrie o biografie a lui Lacan, când însăşi ideea unei asemenea biografii ar fi produs zâmbete... De altfel, cu cartea mea, Lacan a fost smuls din domeniul vâlvei şi al legendelor. Pentru prima oară, cartea mea explică cine este Lacan, cine sunt părinţii săi, care este itinerariul său în câmpul intelectual francez... Lacan a fost atât urât, cât şi panteonizat şi el însuşi a participat la această mişcare dublă, de respingere şi de adoraţie. Mai întâi, ştergând propria sa istorie şi, apoi, prin extravaganţele sale, transgresiunile sale şi ura sa pentru conformism. Or, scriind istoria, eu nu m-am situat nici în ură şi nici în adoraţie, ci mai degrabă în pasiunea şi gustul pentru arhivă."Elisabeth Roudinesco, Psihanaliza
Cărți,multe cărți.
