Alexandru al II-lea. Tarul reformator

• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatura in 1938 "Uitati-va bine la acest martir! Era un mare tar si merita un destin mai ingaduitor", i-a soptit diplomatul francez Melchior de Vogue unui apropiat, in timpul ceremoniei de inmormanare a lui Alexandru al II-lea. Vanat in permanenta de teroristi, tarul si-a pierdut viata in urma unui atentat cu bombe care a avut loc la 1 martie 1881. Intr-adevar, soarta a fost necrutatoare cu acest suveran calauzit de bune intentii. In timpul domniei sale, Alexandru al II-lea a realizat isprava fara precedent de a desfiinta iobagia, de a elimina pedepsele corporale si de a reorganiza administratia, educatia si justitia. Pentru a impune aceste reforme, a trebuit sa lupte, pe de o parte, impotriva revolutionarilor fanatici, iar pe de alta, impotriva aristocratilor si proprietarilor de pamant care se agatau de privilegiile lor. Sfasiat intre dorinta de a emancipa poporul rus si teama de a zgudui temeliile imperiului lasat mostenire de stramosii sai, si-a gasit linistea doar alaturi de o femeie foarte tanara, Ecaterina Dolgorukova, Katia, pe care si-a facut-o amanta, starnind un mare scandal la Curte. In aceasta Rusie din secolul al XIX-lea, plina de intrigi si comploturi, el apare ca victima generozitatii sale, a ezitarilor sale, a nesfarsitei pendulari intre tentatia liberalismului si frica de anarhie... Traducere din limba franceza de Sorin Cristescu. Fragment din cartea "Alexandru al II-lea. Tarul reformator" de Henri Troyat: "Seara de seara, ii scrie Ecaterinei, nu ca un suveran care imbatraneste, ci ca un locotenent indragostit. La 12 august 1866, dupa una dintre intalnirile lor fericite, tarul ia o foaie de hartie si scrie cateva randuri cu creionul: "Sa nu uiti ca toata viata mea este in tine, inger al sufletului meu, si ca singurul scop al acestei vieti este de a te vedea fericita pe cat poate sa fie cineva fericit in aceasta lume. Cred ca ti-am demonstrat incepand cu ziua de 13 iulie ca, atunci cand iubesc cu adevarat pe cineva, eu nu stiu sa iubesc intr-un mod egoist... Vei intelege ca nu voi mai trai decat cu speranta de a te revedea joia viitoare in cuibul nostru drag". El are 49 de ani, iar ea 19. Aceasta diferenta de varsta, departe de a-l ingrijora, il inflacareaza. Toamna, cand Curtea revine in capitala, relatia dintre Ecaterina si Alexandru se organizeaza altfel. De trei sau de patru ori pe saptamana, ea se duce in secret la Palatul de Iarna si, trecand printr-o poarta joasa a carei cheie o detine, patrunde in ziua stabilita intr-o incapere de la parter cu fatada spre vest, spre esplanada. De aici, urca pe o scara secreta care duce la apartamentele imperiale de la primul etaj, acolo unde a locuit candva tarul Nicolae I. In curand insa, Curtea afla toate detaliile aceste legaturi. In saloane nu se vorbeste despre ea decat cu eufemisme, pentru ca persoana tarului este sacrosancta. Unii o deplang pe fecioara inocenta, oferita unui potentat libidinos. Altii o acuza pe Ecaterina ca nu este decat o intriganta sau o acuza pe cumnata ei italianca, sotia fratelui mai mare, Mihail, pentru ca a aruncat-o pe fata, dintr-un calcul rece, in bratele tarului. Aceste zvonuri o ingrijoraza pe marchiza Vulcano Cercemaggiore, care se teme atat pentru propria ei reputatie, cat si pentru viitorul Ecaterinei. Ca sa evite un scandal, ea o trimite pe tanara la Napoli, la familia ei. Aceasta separare brusca il consterneaza pe Alexandru. Distanta o face si mai dezirabila, Ecaterina devenind pentru el obiectul unei pasiuni delirante. La varsta lui, o legatura cu o astfel de tanara este un miracol, considera tarul. Isi uita indatoririle de sot si de parinte. Se gandeste sa o initieze pe aceasta copila in arcanele politicii sale. Ii scrie zi de zi, implorand-o sa se intoarca, iar scrisorile tandre si inflacarate de dragoste pe care le primeste de la ea fac si mai greu de suportat absenta singurei fiinte care mai conteaza pentru viata lui, de acum inainte."