Are Cristian Bădiliţă în poezie, ca şi în proză, o anume graţioasă amabilitate, un aer de politeţe zâmbitoare, de bune maniere, de civilizată acceptare a lumii ce-l înconjoară. Rigoarea lui poetică e prietenoasă faţă de public, imaginile (chiar şi cele întortocheate) nu sunt niciodată agresive, ostile sau maliţioase. Dezinvolt în zugrăvire şi în discursul poetic, autorul pare să vadă salvarea într-o bunătate lipsită de solemnităţi. Bădiliţă ştie să accepte atât Apusul cât şi Răsăritul, atât noul cât şi vechiul, atât rădăcinile proprii, cât şi îndepărtarea de ele. Este acesta un mod dintre cele mai agreabile de a intra în lumea poeziei şi de a ne ghida şi pe noi într-acolo.
Cărți,multe cărți.
