Cronicile vulpii este, în acelaşi timp, o călătorie în timp – în anii '90 – şi o mărturie a unui prezent continuu, cel al adolescenţei. Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el în tumultul anilor în care România şi o generaţie nouă descopereau libertatea, într-o călătorie presărată cu îndoieli şi excese adolescentine, lecturi, nenumărate incursiuni în lumea rock-ului, toate în cadrul definit de ideea de liceu, în general şi de Liceul German, în special. Cartea se citeşte uşor datorită alternanţei dintre pasajele descriptive şi dialogurile vii. Cronicile vulpii este şi nu este o autobiografie. Îl găsim peste tot pe autor, însă personajul principal este fără îndoială gaşca, denumire generică dată grupului de prieteni care s-a format în acea vreme şi care, conform celor scrise aici, a dăinuit peste ani. În acest sens, întâmplările descrise capătă forma unui Bildungsroman, însă, în primul şi în primul rând, Cronicile vulpii vorbește despre naşterea unei prietenii. În peisaj întâlnim – fie şi cu apariţii episodice – personalităţi ale vremii, începând chiar cu tatăl autorului, muzicieni rock, de la Dan Iliescu de la Timpuri Noi, până la membrii grupului britanic Anathema, dar şi figuri de profesori mai puţin celebri, dar care au jucat un rol esenţial în formarea unei generaţii.
Cărți,multe cărți.
