Pe trecerea timpului

Dacă nu mă-nșel, Emil Hurezeanu n-a ieșit niciodată pe primul loc în vreun top al jurnaliștilor autohtoni. Din punctul meu de vedere e singurul care ar fi meritat-o. Înainte de toate, vorbește foarte bine limba română. Nu doar corect, ci nuanțat, precis, expresiv. În al doilea rând, e un om cultivat. În mod evident, lectura nu e, pentru el, nici destindere duminicală, nici hobby cochet, nici corvoadă. E deprindere organică, nevoie reală și constantă. În al treilea rând, e cineva care gândește: se informează, evaluează atent, construiește ipoteze, caută explicații și sensuri. În al patrulea rând, e un domn bine-crescut. Știe să fie ferm fără să ofenseze, știe să fie îngăduitor cu opinia celuilalt fără să fie flasc. În al cincilea rând, are umor: surâde convingător, are aplomb, are replică. În al șaselea rând, are virtutea rară de a asculta cu amenitate ce spune interlocutorul. Spun bine: „virtutea de a asculta“. Majoritatea colegilor săi se prefac doar că ascultă, căutând, în gând, argumente învingătoare pentru intervenția următoare. În al șaptelea rând, Emil Hurezeanu e cineva care, dincolo de faptul că știe o mulțime de lucruri, are – și se vede – o compactă experiență de viață, ceea ce îl ferește de superficialitatea agresivă a numeroșilor scribi juvenili, netrăiți, care înțeleg gazetăria ca pe un fel de a distribui dosuri de palmă în dreapta și-n stânga, în numele a nimic. Cu asemenea calități, Emil Hurezeanu ar trebui să fie, pentru cei care vor să se ilustreze în meseria de gazetar, un model. Nu e. Sunt preferați tot soiul de histrioni de mâna a doua, ajunși brusc, prin frecvența apariției lor pe ecran, în postura de diriginți ai neamului. Succesul se face pe bază de clămpăneală ostilă și tupeu. Au audiență, sau cel puțin așa ni se spune, cei care vorbesc bolovănos, dau cu bâta, fac bășcălie, se indignează ­populist, țin cu „ai noștri“ și mor de gât cu „ai lor“. Dacă ești gazetar, trebuie să fii rău, sastisit, nemilos, nebărbierit. Trebuie să ai o competență multiplă, să ai întotdeauna dreptate și să te indignezi profesionist, la comandă. Să te superi, la o adică, pe toată lumea. Nu pe greșelile lui Băsescu, ci pe Băsescu. Nu pe parlamentarii nuli, ci pe parlament, nu pe rebuturile românești, ci pe România. (Asta, recunosc, mi se întâmplă și mie, deși nu sunt un gazetar adevărat…) Am auzit spunându-se că Emil Hurezeanu abuzează de echidistanță. Că o întoarce în așa fel, încât să nu se strice cu nimeni, că e un subtil oportunist. O fi. Dar eu m-am săturat de gazetarii partizani și previzibili în partizanatul lor, de cei care vor mereu ori să se strice, ori să se împace cu cineva și de cei care au oportunismul rating-ului. În definitiv, eu nu vreau să fiu manipulat de retorica gazetarului, să preiau opțiunile, hachițele, idiosincraziile lui. Eu trebuie să decid, por­nind de la informația și analiza lui, cu cine votez. Eu trebuie să evit echidistanța sterilă și oportunismul perdant. Gazetarul trebuie să-mi dea ceea ce-mi dă Emil Hurezeanu: elementele necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă. ― Andrei Pleșu Emil Hurezeanu iubește România ca pe o iubită, nu ca pe o mamă, cum recomanda Caragiale. E capabil să-i vorbească cu glas catifelat, ironic, devastator, spunându-i lucruri care ar putea s-o împingă la sinucidere, apoi poate să-i șteargă lacrimile strângând-o la piept. Trecutul ei, depărtat sau apropiat, uneori deocheat, i-l poate aminti cu sarcasm, cu umor, cu dizolvantă nostalgie, ca într-o discuție de toamnă târzie între vechi amanți. După ce Emil Hurezeanu a părăsit-o pentru Europa Liberă, România l-a așteptat să se întoarcă, pentru că e printre foarte puținii care știu să spună, nouă și lumii, povestea acestei țări. ― Cristian Tudor Popescu