Publicat în 1924, când poetul avea 19 ani, volumul Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare rămâne cea mai cunoscută şi mai citită scriere a lui Pablo Neruda. Un amestec dulce-amar de exuberanţă, pasiune, senzualitate şi dezolare, cartea i-a adus poetului chilian recunoaşterea internaţională, situându-l printre cei mai apreciaţi scriitori ai continentului sud-american. Volumul apare la Vellant în formulă bilingvă, în traducerea lui Dan Munteanu Colan, cu ilustraţii semnate de Nura El-Sayed. Pablo Neruda, pe numele său adevărat Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto, s-a născut în 1904 la Parral, dar și-a petrecut copilăria în Temuco, un orășel feroviar de a cărui amintire se va simți întotdeauna legat. Pablo Neruda și-a descoperit de foarte tânăr talentul literar, primul său volum de versuri fiind publicat pe bani proprii în 1923, când poetul avea 18 ani. În paralel cu scrisul, Neruda a fost extrem de implicat în viața socială a țării sale, începând de foarte devreme o carieră diplomatică – a fost consul al Chile în India, Singapore, Birmania, Spania, Franța –, continuată cu funcția de senator și candidatura la președinție din partea Partidului Comunist, în care s-a înscris în 1945. Recunoașterea internațională a poetului Neruda a culminat în 1971 prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. Motivaţia Academiei Suedeze este cât se poate de elocventă în acest sens: “pentru opera lui, care, cu suflul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi viselor unui întreg continent. ” Pablo Neruda a murit doi ani mai târziu, în Santiago de Chile, după instaurarea dictaturii militare a generalului Pinochet. Scriitorul chilian Jorge Edwards afirma: “metaforic vorbind, Pablo s-a îmbolnăvit o dată cu ţara şi s-a stins din viaţă o dată cu instaurarea tiraniei.”
Cărți,multe cărți.
