„O nevoie de intervenție exterioară într-o viață din care ceva lipsește și multe dau pe dinafară. O nevoie de Deus ex machina din partea unui dumnezeu despre care se vorbește urât și care poate arăta maximum ca Trump care se uită fix la tine, patern, direct din Casa Albă. Un nombrilism care se poate autostimula textual în buclă, ca un copil care uită de el însuși în timp ce suge un colț din păturica preferată. Un postumanism care te-ntoarce fix de acolo de unde ai plecat. Iar acolo, și la plecare și la sosire, un Narcis privindu-se non stop pe sine însuși într-o baltă murdară, undeva sub Tâmpa sau undeva la o gură de metrou. Un poem remarcabil despre imposibila viață cu tine însuți pe care te iubești fără speranță.” Svetlana Cârstean
Cărți,multe cărți.
