„Când luminile se sting într-o sală, orice fel de sală, ceva miraculos se întâmplă – indiferent de tot ce stă să înceapă pe scenă, dincolo de valoarea spectacolului și de talentul actorilor, mai presus de aplauzele, meritate sau nu, de la sfârșit. Momentul, în sine, are o vibrație unică. Nu doar că lumea, cu stridențele și nebunia ei, e lăsată în urmă, dar omul obișnuit devine martorul unei taine. E un act de prefacere, poate chiar și fără voie, o trecere de la realitate la metafizică, de la profan la sacru. E un dar, pe care unii îl ignoră, dar pe care alții îl savurează ca pe un afrodiziac, știind că se poate repeta mereu, fără să fie vreodată la fel. Acel moment este plăcerea teatrului. Și prima lecție în arta de a fi spectator.“ - Octavian Saiu Cuprins: Spectatorul ideal și arta tăcerii Spectatorul (in)discret și aplauzele publicului Spectatorul narcisist și râsul ca eroare Spectatorul sentimental și naivitatea afectivității Spectatorul „crrritic“ și răzbunarea dorințelor nesatisfăcute Spectatorul copil și șansa creativității Spectatorul talentat și plăcerea teatrului Spectatorul artist și artistul spectator Poetica spectatorului și arta de a privi „ca la teatru“
Cărți,multe cărți.
