Carte și tipar la Bălgrad (1567-1702)

Timp de 135 de ani, între 1567 și 1702, cu mici întreruperi, aici s‑au tipărit texte de referință pentru scrisul românesc, Alba Iulia fiind, în ordine cronologică, după Târgoviște, Sibiu și Brașov, al patrulea centru din spațiul românesc medieval și al modernității timpurii profilat pe editarea cărților cu caractere chirilice. Ceea ce a conferit însă o individualitate distinctă acestui centru tipografic a fost prezența câtorva personalități în jurul cărora s‑a coagulat acti­vitatea editorială în diferite perioade: mitropolitul Simion Ștefan, popa Ioan Zoba din Vinț și Mihai Iștvanovici, ultimul și în calitate de tipograf. Chiar dacă nu este atestată în mod indubitabil, prezența lui Coresi în reședința transilvană, încă de la inaugurarea tipografiei de aici, poate fi luată în considerație. Textele românești pe care aceștia le‑au pus în circulație la Bălgrad nu au fost simple transpuneri mecanice ale unor manuscrise sau ediții anterioare (cu excepția  Evangheliei cu învățătură din 1641). Aproape fiecare dintre cărțile tipărite, în special între 1648–1699, reflectă o concepție editorială avansată în privința selecției și a prelucrării textelor, a calității traducerii și a asigurării unui aparat critic adecvat, cu prefețe, epiloguri și adnotări marginale deosebit de pertinente. Mitropolia Bălgradului devine, începând din ultimele decenii ale secolului al XVI‑lea, un ferment al vieții spirituale românești, ierarhii ortodocși fructificând, cu mult tact, poziția curții princiare transilvănene, precum și politica culturală a domnilor munteni, reușind să atragă în acest demers editorial câțiva cărturari recunoscuți, din rândul cărora s‑au distins, alături de localnici, mai mulți tipografi proveniți din Țara Românească și Moldova. Cărțile tipărite la Bălgrad ilustrează, în același timp, modul în care ideile novatoare ale Reformei au fertilizat climatul spiritual autohton, fără a‑l subordona însă, fapt care a permis edificarea unei conștiințe culturale unitare. Procesul de unificare a normelor literare, care va fi sesizabil în tipăriturile religioase din jurul anului 1750, este anticipat, într‑un fel, cu un secol mai devreme, de acei savanți din anturajul lui Simion Ștefan, ca și de discipolul lui Antim Ivireanu, Mihai Iștvanovici, în 1699. (EUGEN PAVEL)