Orice editare a unei scrieri aparținând, îndeosebi, epocii vechi a culturii române nu poate face abstracție de câteva principii elementare de critică textuală și de tehnica edițiilor. Începând cu stabilirea textului de bază și clarificarea autenticității sale, cu elucidarea paternității și a filiației textelor, a aspectelor privind datarea și localizarea lor, și încheind cu modalitatea de transcriere și de constituire a aparatului critic sunt circumscrise tot atâtea chestiuni spinoase care stau în fața filologului. Altfel spus, descifrarea subtextului, a fațetelor adiacente ale textului care va fi editat, devine, în mod imperios, necesară în acest demers. Reperele disciplinei sunt fixate, în general, în câteva manuale de lucru utile, între care lucrările lui Louis Havet (1911), Paul Maas (1927) sau Alberto Chiari (1951) sunt adevărate modele în domeniu. În spațiul românesc, Demostene Russo (1912), Liviu Onu (1973) sau Ion Gheție și Alexandru Mareș (1974, 1985) se numără printre cei care au redefinit coordonatele unei ramuri esențiale de investigare genetică a textelor, care se suprapune, în fond, cu însăși accepțiunea primară a termenului de filologie. Exercițiile de critică textuală cu care se deschide volumul de față sunt, în mare parte, rezultatul unor reflecții prilejuite de editarea unor scrieri din secolele trecute. Fie că ne referim la ediția diplomatică interpretativă a Bibliei de la Blaj (2000), pe care am coordonat‑o filologic, fie la restituirea operelor literare ale lui Ioan Budai‑Deleanu (2011) sau la conceperea masivei antologii Şcoala Ardeleană (2018), m‑am confruntat cu o multitudine de probleme privind integritatea și proveniența textelor, precum și reproducerea scrierilor chirilice și a celor cu grafie latină etimologizantă. Am întreprins în această carte, mai întâi, o retrospectivă a preocupărilor de editare critică a textelor vechi între secolele al XVII‑lea și al XIX‑lea, cu toate ezitările și căutările care s‑au înregistrat în privința identificării originalelor și a transpunerii fidele a acestora. Desigur, nu se putea vorbi la început de o operație curentă și pe deplin generalizată, însă faptul că unii dintre patronii‑editori, tălmăcitorii și diortositorii tipăriturilor executau și o activitate de editare propriu‑zisă, care presupunea, pe lângă alegerea și redarea cu acuratețe a textelor, și un comentariu pe marginea lor sau schițarea unui aparat critic incipient, este un indiciu al asumării acestei întreprinderi. Am reafirmat, de pildă, că Noul Testament de la Bălgrad constituie prima ediție critică din filologia românească, aserțiune acceptată deja în cercetările filologice. Intenția domnitorului cărturar Nicolae Mavrocordat din primul deceniu al veacului al XVIII‑lea de a aduna mai multe copii după Amphilochia patriarhului Photius, de a le compara, corecta și publica denotă deja o conștientizare a modului în care un text poate fi recuperat și introdus în circuitul public. Este accentuată ideea că editarea istoriografiei române, a scrierilor religioase sau a cărților populare a parcurs diferite etape de consolidare a principiilor de transcriere și interpretare a grafiei, precum și a exegezei textuale. (EUGEN PAVEL)
Cărți,multe cărți.
