Raidul meu în eternitate: poeme, manifeste și articole programatice

„Aș fi vrut ca oamenii să nu înțeleagă să nu râdă de mine cum o fac totdeauna și în loc de salut eu să nu le văd decât arătătorul întins disprețuitor toți sunt atât de mici și atât de mulți eu – unul gândurile-mi la ei mă năpădesc copleșitor sentimentele mi se încâlcesc ei sunt atât de mulți eu – unul când vesel când trist ochii mei văd atâția nervi sângerii încordați ating lucrurile le ascult taina le simt respirația pe care fiece obiect o are eu – unul aș fi vrut ca oamenii să nu înțeleagă să nu râdă de mine să nu spună că aș fi un sfinx să fiu atât de simplu ca și ei cei atât de mulți pe când eu sunt unul.”   1914, Kiev