Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976. „Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatăl nostru, îţi stăvileşte gândurile care o iau razna, e un exerciţiu de dicţie şi de actorie – ce cuvinte pe care ţi‑ai spus că n‑o să le mai rosteşti niciodată! Dac‑ai să ajungi, într‑o altă viaţă, să te întorci şi să ai studenţi, o să‑i biciuieşti cu rugăciunea asta care‑ţi sună în urechi, nu spera şi nu ai teamă – dar frica n‑ascultă de tine, deşi încerci s‑o supui cu căpăstrul vorbelor care bat în ritmul inimii tale. Totul se întâmplă pentru că, deşi nu vrei să recunoşti asta, ai fugit. Dar e timpul să priveşti adevărul în faţă – suferi fiindcă natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te‑ai minţit că nu mai eşti actriţă, dar însăşi minciuna asta întemeiază adevărul, căci trebuie să fii cu adevărat actriţă ca să minţi aşa de bine, încât şi tu să te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia‑ţi inima‑n dinţi şi roade‑o până sângerează, asta înveţi acum, lecţia umilinţei, pe care nu ţi‑a predat‑o nimeni, nici la Conservator, nici în teatru, nici în viaţă: prea ţi‑au ieşit toate şi ţi s‑a urcat la cap, ai crezut că eşti invincibilă şi‑acum vezi cât e de amară pâinea singurătăţii. Nu eşti cu nimic mai bună decât cei care nu pot trăi fără absint sau fără opiu, nici asta nu ţi‑a zis‑o nimeni, ai ajuns s‑o afli pe pielea ta – degeaba te‑ai sumeţit şi ţi‑ai dictat singură s‑o rupi cu trecutul, să rămâi privitoare ca la teatru. Dar, în loc să devii superioară şi distantă, rece şi indiferentă, te simţi ca un flămând în faţa unei mese îmbelşugate din care se înfruptă nesătuii, iar tu n‑ai cum să atingi, să guşti, să pipăi bucatele, îţi rămâne doar amintirea care te urmăreşte şi te chinuie, chiar dacă ai hotărât să alungi orice urmă din trecutul tău, să nu urli, să nu te târăşti, să nu te văicăreşti.”
Cărți,multe cărți.
