Mircea Eliade si Italia

Cartea propune cititorului o imersiune in biografia de tinerete a istoricului religiilor Mircea Eliade, care desprinzandu-se de tutela librariei franceze, se orienteaza temporar, spre alte spatii culturale, iar cel italian a fost unul predilect. Propensiunile italofile, mult mai accentuate in anii primei varste creatoare, il dispun spre o directie opusa celei alese de multi dintre exponentii generatiei sale: Cioran, Noica, Sebastian, Acterian etc. Intentia de depasire a complexului etnic, a provincialismului cultural romanesc prin posibilitatea transgresarii spre universalitate l-a situat intr-o directie dificila, solicitanta si riscanta, daca luam in considerare atributele productiei creatoare din aceasta etapa. Solutia deprovincializarii culturii romane Eliade o traieste prin materializarea "initiativei bibliografice", sintagma innobilata de sinonimia termenului enciclopedism. In consecinta, nu se va opri doar la cartile si autorii la moda in mediul cultural bucurestean, astfel ca in articolele de tinerete vom gasi invocati, recenzati scriitori, filosofi, istorici ai religiilor precum: Dante Alighieri, Alfredo Panzini, Italo Svevo, Giovanni Papini, Raffaele Pettazzoni, Vittorio Macchioro, Giovanni Buonaiuti, Giuseppe Tucci, Julius Evola, intelectuali frecventati si asumati. Indraznim sa mergem mai departe in a propune cititorului perceperea acestei alegeri ca gest constient, ca o tentativa (chiar daca juvenila) de a se privi in oglinda si a-si explica cum ar trebui slefuite anumite calitati/defecte, ca parte a unui eu creator. Pare-se ca aceasta oglinda au fost pe rand acesti profesori, scriitori, filosofi, istorici ai religiilor italieni ce-i confirmau foarte devreme, inca din adolescenta, ca spargerea tiparelor existentiale nu trebuia sa sperie. Ca eruditia, atat de des citata in cazul multora dintre ei (Arturo Farinelli, Augusto Rostagni), dezideratul enciclopedismului ca operator necesar al sintezei in cultura romana, interesele intelectuale pentru sentimentul religios dincolo de firesc (Arigo Levasti), interesul pentru misticism sau orfism (Vittorio Macchioro) in contextul mai larg al crestinismului (Giovanni Buonaiuti, Raffaele Pettazzoni), atipismul unor destine intelectuale (Giuseppe Vailati si Aldo Mieli) insumau caracteristicile unor constiinte ce luptau pentru reasanarea culturii, pentru iesirea dintr-un provincialism prafuit si depasit de realitatea istorico-culturala. Toate aceste atribute reprezentau manifestarea insasi a masculinitatii si virilitatii intelectuale ale tanarului Eliade, via Giovanni Papini, doar ca ele se doreau a fi confirmate. Asemeni papinistilor italieni, Eliade in calitate de Sef al tinerei generatii simte nevoia crearii premiselor unui salt de calitate in cultura romana; lupta, in ipostaza de publicist cu accente personale, traita si consumata in interiorul generatiei se doreste o afirmare a identitatii culturale romane in noul scenariu european. Deprovincializarea culturala devine dezideratul comun al intelectualilor Papini si Eliade. Daca au reusit? In ceea ce-l priveste pe Eliade, privindu-i efortul de reinnoire si primenire culturala din perspectiva unei noi interpretari a fenomenului religios - din perspectiva hermeneuticii istoriei religiilor - si a introducerii comparatismului ca instrument de lucru, putem afirma ca si-a atins scopul (a se vedea relatia Pettazzoni-Eliade in crearea esafodajului istoriei religiilor). Acum se pune intrebarea, mai poate fascina o astfel de biografie in era deprinderii "competentelor"? Te las pe tine, draga cititorule sa iti raspunzi? Noi credem ca da!