Nimăre nu mă gonea, dar mie mi se părea că mă prinde şi mă duce la domnitoru Caragea şi mă pune în ţapă, pentru că adesior sîmbătile punea în ţapă pe hoţi. Am privit şi mă luasi frica; tot sîmbăta pe vinovaţii la puşcărie, la unii tăia mîinile cu satîru, la unii tăia nasu şi urechile, legaţi cu mîinile dindărăt, numai scutura din cap. Tînărul care își scrie amintirile din vremea ciumei lui Caragea este un personaj coborît din Ciocoii vechi și noi sau din Scrisorile lui Ion Ghica. Lipsit însă de ambiția și de machiavelismul acelora, Tache Merișescu rătăcește printr-o lume nestatornică și plină de primejdii; soarta i-o fac relațiile de familie, bunul-plac al înaltelor obraze și, mai presus de toate, întîmplarea. Băiat de casă la boier, amant al cuconiței, calfă la București, edecliu la Țarigrad, negustoraș prin porturile Levantului, el ne lasă o mărturie neprețuită din secolul fanariot – secol pe care îl cunoaștem mai mult din scrierile călătorilor străini ori din amintirile cețoase ale nepoților celor care l-au trăit. Manuscrisul pe care Constanța Vintilă-Ghițulescu îl scoate astăzi la lumină va deveni o piesă de neocolit în istoria literaturii noastre premoderne. Pe copertă, scenã din Bucureştii începutului de secol XIX: Biserica şi Hanul Greci DIMITRIE, Dumitrache sau Tache (n. 1797 în București) este fiul lui Foti, negustor de vite venit, cel mai probabil, de la sudul Dunării și împămîntenit cu numele Merișescu – sub care va cumpăra rangul de cupar, apoi de paharnic, precum și moșii. Dumitrache își petrece copilăria și adolescența în mahalaua Biserica cu Sfinți. Pe la 1815 intră ca fecior de casă la marele vornic Grigore Băleanu, apoi la Dimitrie Caragea, probabil un nepot al domnului Ioan Gheorghe Caragea. Călătorește la Constantinopol, unde petrece cîteva luni, apoi, împreună cu un unchi negustor, poposește prin porturile Levantului. Revine în Valahia la 1817, după care îl găsim în Moldova, sub protecția beizadelelor Alecu şi Iorgu Sturdza. Ajunge becer la curtea domnească, apoi paharnic. Vodă Ioniță Sturdza îl căsătorește cu Smaranda Manoliu, orfană şi aflată în grija doamnei. La 1824 cumpără o casă la Piatra Neamț. La 1829 îl găsim paharnic, iar la 1848 stăpîn al moșiei Valea Viei, din Neamț. Aici îl primeşte pe Gheorghe Asachi, cu care este prieten apropiat, şi pe nepotul său, cunoscutul istoric şi memorialist V.A. Urechia. Din această perioadă datează, probabil, redactarea finală a manuscrisului în care-și așterne amintirile din tinerețe. Scrierea sa, pînă acum inedită, este o mărturie rară și prețioasă cu privire la societatea valahă a sfîrșitului de veac fanariot.
Cărți,multe cărți.
