Penumbra. Eseuri

Eseurile filosofice reunite în volumul de față prefigurează un adevărat decalog al devenirii umane, sub semnul căruia paradigma ființării se transfigurează într-o necontenită căutare a sinelui lăuntric, într-o călătorie unică și individuală spre esențele tainice ale lucrurilor. Omul se descoperă treptat ca penumbră, cu privirea îndreptată spre două lumi opuse, asemenea unui Ianus care ia în posesie realitatea exterioară, prin verb și faptă, dar și propria interioritate, grație spiritului și conștiinței ce-l animă. Andrei Cornea revigorează discursul filosofic, căutând calea regală de recuperare a pierdutei armonii dintre om și cosmos, cea a rigorii, a bunei chibzuințe și, mai ales, a umanității repliate în stare de defensivă, dar nu de demisie. Sublim elogiu al penumbrei, în ale cărei contururi vagi și difuze se profilează însăși unicitatea ființei omului, cartea ne dezvăluie că lumea nu este doar atât cât se vede, ci ea se reflectă deopotrivă în speranțele și reveriile noastre, în dorul omenesc de bine, frumos și adevăr.   „Bune sau rele, n-am scris aceste rânduri – așa cum am făcut altădată și cum voi mai face, probabil – din perspectiva mai senină, mai abstrasă și mai îmbibată de universalitate a eruditului și a omului de știinţă, ci cu nervii iritaţi la culme și cu sufletul îndârjit de imundicitatea vieţii noastre și de furioasa dezlănţuire a confuziilor. Am fost și eu un cetăţean, printre alţii, al unei ţări care părea a fi fost expropriată de autentica ei cetăţenie în lume, n-am fost un cetăţean al calmei și celestei republici platoniciene a spiritului. […] Ea, cartea, exact despre ceva asemănător vrea să vorbească: despre imprevizibilitatea omului, despre imposibilitatea de a-l defini până la capăt, de a-i prescrie, a-i deduce și prezice gesturile și actele, despre capacitatea sa de «a o lua razna» la un moment dat, de a se abate de la orice ar căuta chiar el însuși să proclame despre sine. «Omul este penumbra lumii» – afirm, adică simbolul cel mai autentic al omului mi se pare a fi imprecisa, ambigua penumbră, imposibil de definit, care se refuză rigorii analitice și categoriilor raţionale, altminteri atât de eficace în a descrie atât întunericul, cât și lumina…”   „Filosofia trebuie, desigur, să-și depene gândul până la capăt și ea nu are voie să se lase domesticită, îmblânzită. Are nevoie de fervorile sale pentru a izbândi și a fi ceea ce este. Dar fervoare nu înseamnă îndârjire, încrâncenare, lipsa lucidităţii și a conștiinței situaţiei în care se găsește. Filosofia, ca și Cetatea, poate fi totalitară și doar recursul frecvent și nu doar tactic la atmosfera tolerantă a penumbrei o poate purifica.” „Omul adevărat nu-i pasăre, nu-i plantă, nu-i mecanism, nu-i nici spirit pur măcar, nici trup, nici toate laolaltă; e incomensurabil cu fiecare dintre acestea și cu oricare altele; e indefinisabil, inefabil și insolubil. Nu-l poţi măsura cu etalonul îngerilor și nu-l poţi înţelege după măsura fiarelor; limpezimea primilor, ca și a celorlalte, nu i se potrivește și se refuză preciziei și clarităţii, dar și obscurităţii. E o penumbră ce desfide orice regulă…” „Menirea omului? Să urce, să urce necontenit, dincolo de ceaţa penumbrei, spre lumina cea clară și precisă, acolo unde îl așteaptă îmbrățișarea divinului, cu care cel mai bine seamănă lumina și claritatea. Trestia e cu atât mai meritorie cu cât este mai puţin trestie. Cum deci să găsești pentru tot acest cântec de sirenă descântecul potrivit?” „La unele fântâni, oricât te-ai roti în jurul lor, vezi numai zidărie, ţevi și lanţuri. La altele, oricât te apleci deasupra ghizdurilor, nu zărești decât tenebrele adâncului. Dar mai sunt și fântâni din care, atunci când te uiţi în penumbra lor, te privește, luminos și albastru, un ochi de cer.” „Dintre toate vietăţile acestei lumi, omul este singura ce poate cunoaște lipsa timpului. În negativul, în golul pe care îl produce și îl propune, în ambiguitatea crepusculară pe care o instituie, a nu avea timp este, în definitiv, o declaraţie de apartenenţă la umanitate.” „Doamne, de ce nu știm să fim mai modești? Ce putem noi? Ce suntem noi? De ce ni se pare mai simplu dacă Absolutul, în loc să existe în afară, ca să umple Universul, așa cum ne învăţaseră religiile tradiţionale, ne umple adâncurile noastre? Ce importanţă are unde se află Absolutul?” „Valorile nu sunt, în fond, altceva decât diferitele feţe ale omenescului, a ceea ce este cu adevărat omenesc în om. A nu avea timp pentru o carte poate semnifica, prin urmare, a nu avea timp pentru o valoare; dar a nu avea timp pentru o valoare pare să însemne, în fapt, a nu avea acces la omenescul autentic, la sinele adevărat.”