Exceptia

„Ne‑am ivit pe Pământ, pare‑se, din întâmplare, printr‑un concurs cu totul improbabil de împrejurări; suntem o micuță crevasă de antientropie, născută abia ieri, fără scop și rost și care urmează să fie deja colmatată mâine. Suntem un dezastru ecologic, o mână de scandalagii care‑și hărțuiesc generosul proprietar – Natura – și murdăresc zilnic imobilul pe care‑l ocupă forțat, unde nu sunt decât vremelnici chiriași și defel proprietari, așa cum ei se imaginează cu un neîngrădit orgoliu. Suntem aberația ucigașă, eroarea impardonabilă a unui Demiurg ignorant, sursa iminentei «a șasea extincții», urâciunea Planetei. Pe de altă parte însă, prin exercitarea puterii noastre de cunoaștere – fiind noi «un punct în raport cu infinitul, un tot în raport cu neantul» (Pascal) –, și infinitul, și neantul își regăsesc centrul (Pico della Mirandola), măsura universală (Protagoras), deci întruparea regulii lor, oricât de minoritară cantitativ ar fi aceasta. Descărcăm în întreg scârna, ce‑i drept, dar și slava noastră, fiindcă numai prin noi, minuscula lui parte, întregul, căpătând conștiință de sine, se îmbrățișează pe sine cunoscându‑se și acționând, descoperindu‑și deopotrivă și toată scârna, și toată slava. Excepția care suntem, într‑un sens, tot ea e și regula, într‑alt sens; trăim, fără îndoială, ca făpturi «de‑o zi» și ca «visul unei umbre», cum suna versul lui Pindar, dar, oricât de rar, iată‑ne uneori și în rolul torței care iluminează o clipă întregul și‑i furnizează etalonul măreției. Infime și sordide slugi «toată săptămâna» și, de fapt, aproape tot timpul minuscul ce‑l avem la dispoziție, devenim totuși în câte‑o minunată și rară «ziuă a șaptea» boierii mari ai tuturor lumilor.“ — ANDREI CORNEA