Repetitiile si teatrul reinnoit

Toti marii reformatori din acest „secol al regiei“ care a fost secolul XX o confirma: reinnoirea teatrului depinde de transformarea si regandirea repetitiilor. Nu se impune un unic mod de a repeta si fiecare figura emblematica a scenei isi inventeaza modul sau propriu de a repeta. De aceea noi propunem aici o succesiune de practici care confirma convingerea ca a pune in scena inseamna a te confrunta cu experienta deloc imuabila si stereotipata a repetitiilor. Ele sunt continuu reinventate in functie de o epoca, o estetica si o personalitate. Aici le putem urmari metamorfozele de la Stanislavski si Meyerhold la Kantor si Strehler, la Mnouchkine si Brook, de la Robert Wilson si Andrei Serban la Gruber, Zholdak, Purcarete, Maniutiu, Tompa… O constanta se impune, si ea vine din Visul… lui Shakespeare: „Repeta azi ca sa joci maine“! N-a existat niciodata teatru fara repetitii! Ele sunt exercitiul ireductibil al scenei si in secolul regiei ele stau la originea „teatrului reinnoit“. - George Banu Fragment din volum: „PANA CE RITMUL SI SPATIUL „SE IMPUN DE LA SINE" De indata ce apare pe scena, actorul trebuie sa faca sa reiasa clara si distincta figura personajului. Va fi inteligibil de la prima intrare, prin forma si actiunea sa, inainte chiar de a vorbi? Trebuie, de exemplu, sa para minuscul intr-un spatiu imens sau imens intr-un spatiu minuscul si, dupa asta, chiar inainte de a se misca, trebuie sa ocupe spatiul in mod impunator sau sa para mizerabil? La fel cum Copeau vorbea despre scanduri goale, lui Ariane Mnouchkine ii place sa creeze plecand de la un vid splendid. Nu este oare, la urma urmei, aceasta valoare metaforica a spatiului proprie teatrului? Ne amintim de formula lui Appia. „Regia este arta de a proiecta in spatiu ceea ce dramaturgul nu a putut proiecta in timp." Cu toate ca la inceput podeaua salii de repetitie este adesea goala, se poate prefigura scenografia sub forma de volume, asteptand constructia definitiva in „sala mare". Ariane Mnouchkine poate astfel sa verifice daca actorul se simte bine in acest spatiu nou. Caci ea nu face propriu-zis punere in spatiu. Asta tine de rolul preponderent atribuit actorului in crearea jocului epic: cand gaseste, totul se inscrie in timp si spatiu ca o evidenta. Indrumati de Ariane, actorii incearca si cauta pana ce nu mai sunt alte solutii, pana ce ritmul si spatiul „se impun de la sine". De exemplu, utilizarea covorului in Henric al IV-lea, in Indiada sau in Tartuffe ajuta ca actiunea sa fie mai bine focalizata, delimitand in acelasi timp aria de joc. Ca o pluta pierduta in imensitatea scenei, cea mai mica deplasare poate sa rupa echilibrul dintre protagonisti. O simpla miscare devine sensibila si conflictuala in sine, caci ea le impune celorlalti o reactie pentru a reechilibra sau accepta raportul de forta: sau acestia isi modifica pozitia si se misca pentru a impune la randul lor spatiul propriu, sau ei mentin tensiunea, se supun ori bat in retragere."