Balada

Salut aparitia Baladei lui Ciprian Porumbescu, carte scrisa cu mult har de catre unul dintre descendentii familiei. Nu e numai o carte pe care o citesti cu placere, ci este povestea adevarata a unuia dintre cei mai cunoscuti compozitori romani, care, chiar daca s-a mutat intre Ingeri mult prea devreme, a ramas in constiinta tuturor romanilor drept cel care a scris melodiile cele mai cunoscute, alaturi de cele ale lui George Enescu. - Gabriel Croitoru Am cunoscut Bucovina in urma cu aproape jumatate de secol, ca protagonist al filmului Ciprian Porumbescu - regizat de Gheorghe Vitanidis, binecuvantata fie-i si lui memoria - si pentru mine paginile cartii se mistuie in amintirile adolescentului care la nici 20 de ani debuta intr-o creatie cinematografica pe care nu are cum sa o uite. Scriitorul Adrian Lesenciuc reface cu atata dragoste de adevar timpul lui Ciprian si al tatalui sau, Iraclie, al intregii familii, al celorlalte personaje, de parca ar fi fost parte din echipa de filmare sau, mai miraculos, ar fi fost prezent la evenimentele si framantarile celor de acum 150 de ani, contemporani cu marele muzician. - Vlad Radescu Romanul Balada este scris de Adrian Lesenciuc, descendent din familia Golembiovschi-Porumbescu. Povestea acestei farnilii, in parte ilustrata prin filmul romanesc Ciprian Porumbescu (1973), regizat de Gheorghe Vitanidis, cu Vlad Radescu si Emanoil Petrut in rolurile lui Ciprian si Iraclie, este dusa mai departe, la fel cum ecourile cantecelor marelui compozitor roman sunt amplificate mereu. Celebra compozitie, Balada, insoteste acest roman ce ilustreaza una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din literatura romana. Cand cea mai frumoasa poveste de dragoste nu-i are drept eroi pe Romeo si Julieta, ci pe marele compozitor Ciprian Porumbescu si pe iubita lui, Berta, cand trista intamplare biblica a dreptului Iov care pierde aproape totul, dar nu-si pierde sufletul, se repeta, cu preotul Iraclie, tatal lui Ciprian, in locul prearabdatorului sfant, cand istoria, puterea, lacomia si religia comploteaza impotriva oamenilor, dar Ciprian si tatal sau Iraclie raman demni si neinfranti, povestea ce le cuprinde e mai mult decat fictiune. Bazat pe biografia familiei Porumbescu, cu doua personaje centrale, Iraclie si Ciprian, romanul Balada este tulburator prin puritatea iubirii si a demnitatii care invinge diferente, discriminari, abuzuri. Iubirea si demnitatea celor doi raman peste veacuri pilda nemuritoare a omului care infrange istoria cu ceea ce e mai frumos si profund in sufletul unui popor: cantecul. Tatal si fiul pleaca in cautarea cantecului mantuitor si, pe parcursul celor 16 episoade din carte, povestite de cei doi, dar si de alte personaje, printre care si de poetul Mihai Eminescu, apropiat al familiei, traiesc drama tarii vandute, a familiei decimate, a umilintei din partea celor ce impart puterea, a dragostei interzise de norme religioase de neinteles, a bolii care macina si ucide. Cand incercarile par a nu mai avea sanse, se iveste Balada ce devine insasi personaj al cartii si repovesteste viata tinutului vandut: Bucovina, viata preabunului preot Iraclie, a fiului sau Ciprian Porumbescu, a iubirii aparent infrante, dar mereu invingand dincolo de distante, de impuneri, de moarte. Accesati codul QR aflat pe coperta-spate pentru a asculta Balada pentru vioara si orchestra de Ciprian Porumbescu in interpretarea lui Stefan Ruha - la vioara - insotit de Orchestra Simfonica a Filarmonicii din Cluj-Napoca, dirijor Emil Simon. Fragment din volumul "Balada" de Adrian Lesenciuc: "Nenea Carol, sau profesorul, cum aveam sa-i zic mai tarziu, era marele compozitor Carol Miculi, de la care am deprins nu atat cantecul, cat mai ales dragul de a-l cauta. Dar si notele. El venise in acea vara la Sipote, chemat de tata imediat dupa ce s-a mutat din Boian, si avand si pianul cu el - nu-i putea lipsi nici in zilele sale de odihna - a vazut ca am ureche muzicala. M-a luat in toate plimbarile lui si m-a pus sa ascult natura, sa o redau intocmai, nealterata, apoi sa vin cu ceea ce omul a creat si sa redau in armonie cu sunetele naturii, si-n cele din urma m-a pus sa deschid urechea la tot ceea ce canta taranul roman, deja incorporand intreaga natura, susurul si mugetul Obcinilor. L-am ascultat si am inceput a deprinde cu el muzica, asa cum se stie ea a fi invatata la scolile inalte, dar muzica adevarata, cantecul, e doar cel pe care l-am simtit la varsta de aproape un an, in bratele mamei, privind soarele cum se prelingea printre brazi. Caci are soarele in asfintit o culoare galbena ca mierea si se intinde peste obcini ca pe felia de paine domneasca. L-am prins odata pe nenea Carol soptindu-i tatei: - Copilul asta are talent cu carul. Ar fi pacat sa nu-l lasi sa se dezvolte. Nu stiu ce a mormait tata, sau nu mai stiu, oricum era tare mandru de mine. Cum si de Emilian era mandru, chit ca n-apucase sa termine nici primul an la Cernauti. Si n-a apucat sa-si incheie nici macar copilaria. Cat despre mine, pot spune ca mi-e dor de discutiile acelea cu mama cel putin cat mi-e dor si de Emilian. Cred ca tot ce-am invatat in viata, am invatat de la el. Caci daca imi ziceau mama sau tata ceva, tot de la el invatam mai bine, caci ma lasam purtat de faptele lui de frate mai mare cu doi ani. Dar Emilian nu mai este. Vocea lui insa nu mi-o poate scoate nimeni din cap, cum nu-mi poate scoate nici cantecul lui Ilasco. - Unde se duc copiii cand se duc de tot? - l-am intrebat intr-o zi pe tata. - La Domnul se duc. Are El o curte mare si pufoasa, printre nori, unde cresc pomi si verdeata, si e liniste si nicio durere. - Si nu tuseste nimeni pe acolo? - Nu, copile, nu tuseste nimeni. Toti cei care ajung acolo sunt vindecati pentru totdeauna si nu fac altceva decat sa se joace cu ingerii. - Toata ziulica mare? - Toata. - Si se aud si cantece acolo? - Oho! Si inca ce cantece! Ostile dumnezeiesti canta continuu. - Nu la cantecele astea ma gandesc, ci la alea cum canta Ilasco pe toloaca. - Aha, zise tata. Da, sigur, sunt si cantece din fluier, si din caval... - Tata, atunci vreau si eu acolo."