Când a facut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei –, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte si luminos, având însusirea unei scântei ce luminează mintea si-i arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeste constiinta si ea este legea firii lui (...). Când constiinta noastră ne spune să facem ceva, si dispretuim glasul ei, si iarăsi ne spune si nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, si nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara asezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încetosat si mai întunecos; si din pricina înaintării păcatului nimeni nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Asa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune constiinta noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. Dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, si nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.
Cărți,multe cărți.
