„Vreau să spun că, atât în teatru, cât și în proză, am sentimentul că întreprind o explorare bâjbâind în beznă, într-o pădure întunecată. Habar n-am unde voi ajunge sau dacă am s-ajung undeva, scriu fără niciun plan. Sfârșitul vine de la sine: constatarea eșecului, ca în ultima mea piesă, Omul cu valize, ori reușita, atunci când sfârșitul poate părea un nou început. În realitate, caut o lume virginală, caut lumina paradiziacă a copilăriei, splendoarea zilei dintâi, splendoarea fără pată, univers intact care aștept să mi se-arate proaspăt, parcă abia născut. Ca și cum aș vrea să asist la evenimentul facerii lumii, ignorând decăderea ei, și caut acest eveniment în mine însumi, cu dorința, parcă, de-a restrăbate cursul Istoriei, sau îl caut în personajele mele, care sunt alți eu însumi ori care sunt aidoma altora ce-mi seamănă, fiind și ei, ca și mine, în mod conștient sau nu, în căutarea luminii absolute. Fiindcă n-au nicio indicație cu privire la drumul pe care-l au de parcurs, personajele mele rătăcesc în întuneric, absurd, incomprehensiune, angoasă.” EUGÈNE IONESCO în Antidoturi
Cărți,multe cărți.
