George Banu își abandonează statutul de spectator pentru a traversa frontiera ce-l separă de scenă și a propune texte fragmentare, texte pentru un teatru-mărturie: Uitarea, Odihna. Lor li se adaugă Monologurile neîmplinirii, unde autorul își evocă eșecurile personale ce i-au permis să se recunoască pe sine și să admită „neimplinirea” ca destin al teatrului. George Banu se convertește în ghid ce-și conduce prietenii în locurile secrete ale unui Paris personal sau se retrage în apartamentul lui pentru a se consola în initimitatea Iisușilor săi, figuri ale unei arte sacre pentru care-și exprimă atracția. Mărturii entre-deux, între artă și existență, la George Banu niciodată definitiv disociate.
Cărți,multe cărți.
