Poștașul rural

Ducându-mi supliciul didactic aproape retras, aici, undeva într-un sat din nordul Ardealului, toată această viaţă am simţit că-mi pierd minţile în aşteptare. Aşteptând, ba o scrisoare, ba o revistă literară, ba o carte de la un prieten, poate şi el la fel de singur ca mine, ba un ordin de chemare sau de plată, ba… câteodată, şi câte un mic onorariu. De prea multe ori, în lungul şir de ani, zilele mi-au fost colaje de ziare. Dar cel mai viu aştept încă să-mi bată la uşă, aşa, măcar din când în când, de pe fâşia îngustă a unei telegrame ori de pe cartonul dreptunghiular al unei cărţi poştale sau al unei ilustrate, câte un mic poem. Întotdeauna, expediat de la o altă adresă. Şi numai cu poştaşul rural, în uniformă şi cu chipiu. El, poştaşul de ţară, mi-a adus în una din zile şi povăţuirea celor doi tineri prieteni editori, Vasile George Dâncu şi Daniel Săuca, de a-mi alcătui o selecţie din cărţile de poezie de până acum, în număr de zece. Criteriul de alegere a poemelor mi-a venit instantaneu: intră numai acelea care, puse laolaltă, să poată lăsa impresia că au fost scrise într-o singură noapte, cât viaţa mea de lungă. Reluând lectura întregii poezii pe care am scris-o, am început să-mi dau seama cât de tiranic am putut fi cu poştaşul acesta rural. În tinereţea mea şi a lui l-am pus de mi-a cărat lungi scrisori dintr-un muzeu uitat de lume şi de timp. Când ne-am mai copt amândoi la trup şi la minte, nu de puţine ori l-am oropsit să străbată lungi drumuri între mine şi o spectrală Doamnă de ceară, uneori cu numai două sau trei cuvinte aruncate pe o carte poştală. Şi, ca şi cum n-ar fi fost prea de ajuns, mi-am extins genul epistolar şi către personaje culese din cărţi ori către poznaşii lor autori. Iar, pentru că el niciodată nu s-a plâns de purtarea mea abuzivă, acum, când se apropie vremea să se despartă de uniforma şi chipiul ponosite şi roase de şoareci şi molii electronice, mă grăbesc să vi-l mai arăt o dată, până nu dispare, în rama unei stampe, doar cât un timbru poştal. Viorel Mureșan