Nu cred că sonetul a devenit o formă obsoletă. Atâția mari poeți moderni au îmbrățișat, și deseori au modificat, cu o iubire posesivă, cele trei mari modele clasice ale lui. La drept vorbind, esențial în sonet pare a fi mai degrabă rigoarea conținutului decât tiparul formei. Geometria exterioară – complicatele simetrii de rime, ritmul bine cadențat, de obicei etalat în endecasilab, enjambamentul special care asigură acea fluiditate paradoxală etc. – toate se află doar în slujba densității conținutului. Sonetul nu este nici o structură rigidă, nici una pur ornamentală a limbajului poetic. Asumându-și anumite rigori, el poate funcționa ca o surprinzătoare libertate. Ceea ce pare sentențios, lapidar sau chiar închis poate deveni, la marii maeștri, câmpul atâtor asocieri insolite. Deși e mai aproape de satira antică decât de elegie, deseori sonetul atinge o amplitudine elegiacă, perfect scoasă în relief de expresia lapidară. Văzut din perspectiva celui care își somatizează textul, forma obligă nu doar demonstraţia să fie riguroasă, ci și emoția din sonet să fie mai densă. Este ceea ce am intenționat, împrumutând această grilă, după ce mi-am dat seama că unii mari autori, la tălmăcirea cărora tocmai lucram în paralel, îmi deveniseră modele. Deși nici nu-mi trecea prin cap să îi imit… Continuitatea e o veche tradiție a genului; la un moment dat, în toate literaturile se „petrarchiza”! Reproduc la sfârșit, alături de propriile mele sonete, câteva din textele traduse în anii din urmă, și se va înțelege că uneori preiau ștafeta. Dar vreau să se vadă că îmi recunosc și limitele de traducător, admițând că, uneori, singura traducere posibilă e o variantă fără rime și cu o metrică mai generoasă decât cea a originalului, practică deja generalizată de toate marile edituri. Iar într-un singur exemplu, la sfârșit, chiar fagocitez intenționat textul tradus, dar numai din iubire posesivă față de original. Nu am vrut să-mi imit modelele, și nici nu aveam cum. Mă familiarizasem, de mai multă vreme, cu unele mari teme ale lor. Descopăr prin dosarele mele și o vreme când cerusem găzduire la Shakespeare. Scot aici la lumină și acele texte, mai mult pentru a ilustra un parcurs. Totdeauna am admirat faptul că sonetul a marcat, inclusiv pentru limba română literară fixată de Eminescu, momentul de apogeu în numeroase literaturi naționale. Multă lume iubește și azi formele fixe în poezie, considerându-le un soi de marcă a „seriozității” sau poate chiar arta adevărată, cea onestă. Este, în general, poezia despre care se crede că e sinceră și nu minte! Sigur, nu mă arunc la vale pe derdelușul pe care alunecă, și își cam frâng oasele, teoreticienii „sincerității”. Totul e sincer când e vorba de ficțiune, dar numai în prezența autenticității. Și cu condiția să existe emoție. Un doctor-poet, Gottfried Benn, zicea că poetul trebuie să fie foarte atent să nu se lase atacat chiar din interior de un sentiment al lui, autentic dar… mediocru. Am mai vrut să văd dacă forma aceasta fixă poate primi materialul ingrat al unui fals jurnal, adică notaţii despre cum trece viața, făcute pe parcursul unui an obișnuit, ca toate celelalte. An dominat, în ceea ce mă privește, de tot felul de furii, de interogații și de angoase. Vei identifica, dragă prietene cititor, și rupturi de ritm, și rime aproximative sau rime deloc, și destule abateri de la canon. Sper însă că am respectat, totuși, unul din preceptele precizate de Ezra Pound: textul trebuie să devină un „limbaj încărcat de semnificație”. În privința temelor, vei găsi, vai, bizare preocupări, dintre cele care au fost efectiv ale mele, pe parcursul acestui an, poate prea multe gravitând în jurul obsesiilor mele literare sau plonjând în trecutul meu și al familiei mele. Dar te asigur că ele ieșeau din capul și din sufletul meu, nu din dorința de a le avea. Probabil că prea puţin te vei putea identifica cu cineva atât de mototolit de ele, cum apar eu din acest ciclu. Însă, dacă le vei citi, eu mă voi simți foarte câștigat și voi sta lângă tine să-ți explic; în cazul când mai rămâne ceva de explicat…
Cărți,multe cărți.
