Fluvii de asfalt mai mult redeschide răni decât le pecetluiește. Sau rana devine tatuaj pe pielea delicată a unei femei sălbatice, zâmbitoare la suprafață, uraganică la interior. Chiar și așa, poezia Ligiei Pârvulescu emană feminități visătoare, subacvatice, înconjurate de peisaje-amintiri și obiecte-simbol. Romantismul se enervează pe durerile lui și devine expresionism în continuă metempsihoză. Artă a iubirii rostită aproape cu ură, odio et amo, ca după o ratare sofisticată, proiectată pe mari ecrane urbane. Poeții rămân sute de ani adolescenți – e micul lor secret.
Cărți,multe cărți.
