„Cu 69 de poeme de dragoste, Leonard Ancuţa pune în criză noţiunea însăşi de criză. Hugo Friedrich şi Ihab Hassan s-ar simţi profund vexaţi să vadă că toate „categoriile negative“ şi „simptomele“ care, după ei, sunt ADN-ul însuşi al poeziei par pur şi simplu inexistente pentru un poet român din anul 2013. Pentru Leonard Ancuţa, poezia nu traversează nici o criză – fie ea de limbaj, de statut ori de-a dreptul de ontologie. Cu totul dimpotrivă – poezia e jubilatorie & efervescentă, ba chiar într-atât încât are tupeul să edifice noi „mituri ale dragostei noastre“, să propună poeme de dragoste care să devină definiţiile din Wikipedia ale intrării „iubire“, să concocteze noi „rugăciuni şi blesteme pentru îndrăgostiţi“. Cu alte cuvinte, poetul are tupeul nemărginit să aibă încredere în poezie. Ba nu, greşit spun „încredere“, când aici e vorba de credinţă de-a dreptul. Leonard Ancuţa crede în poezie cu aceeaşi credinţă (postromantică, în fond) cu care au crezut suprarealiştii francezi, beatnicii americani, „noii sentimentalişti“ ruşi şi, la urma urmei, toţi cei pentru care poezia se scrie mereu cu majusculă. Ferice de el, îmi spun în barbă, privindu-l cu galben-purulentă invidie.” Radu Vancu
Cărți,multe cărți.
