Ion

Opera lui Rebreanu a patruns de mult si definitiv in constiinta publicului si a fost defrisata si descifrata la toate nivelurile de semnificatie: de la analiza didactica, din cartea de lectura, pana la interpretarea scientista si chiar analiza structuralista. Toti criticii interbelici s-au pronuntat asupra romanelor Ion, Rascoala sau Padurea spanzuratilor, iar timpul nostru a adus si monografiile (Al. Piru, Lucian Raicu, Al. Sandulescu, Aurel Sasu, Stancu Ilin). Structura romanului se exprima precis: exista doua voci sau ?glasuri?, cum decide titulatura capitolelor, exprimari subterane ale instinctului ori ale constiintei colective: unul al erosului (libidoul refulat) si altul al posesiunii pamanturilor (glas al puterii si dominatiei). Subconstientul nu raspunde decat comenzii sexuale. Existenta in comun ii impune insa lui Ion ca un imperativ social averea, proprietatea pamanturilor. S-a observat, pamantul nu e un scop ci un mijloc, dar un mijloc de a se integra comunitatii, celorlalti care nu admit alta situatie sociala decat posesiunea. Ion ramane un ?intrus?, mereu in afara obstii. Numai pamantul i-ar putea acorda aceasta calitate. Atunci trebuie sa-l obtina, dar nu-l poate acapara decat sacrificand instinctul erotic incarnat de altcineva decat de fata care ?reprezinta? pamanturile (adica inconstientul colectiv). Ion are o psihologie scindata, in permanent conflict si, de aceea, nu ?exista?, socialmente vorbind, ca om constientizat, fiind ?manipulat? de sub si supra ? EGO-ul individualizant. Ion, ca fiinta psihologica, este dislocat intre doua obsesii succesive, intre doua voci compensatoare, una a supraconstientului colectiv, alta a subconstientului individual, expresii subterane ale instinctului. Coexistenta sociala ii predicteaza necesitatea posesiunii pamantului. Vointa de putere, adica de a avea tarina sa, nu reprezinta decat ambitia de a se reincadra mediului, de a fi ca toti ceilalti, adica de a se subordona normelor sociale ale supra-egoului. Ion traieste insa intr-o lume care pune mai presus de bogatie sentimentul mandriei, cultul onoarei. Dedicatia Celor multi umili capata o noua indreptatire, citita fiind printr-o afirmatie asa de justa a lui Ortega Y. Gasset: «Cred ca este indiferent daca un romancier povesteste viata unui croitor sau viata unui cuceritor al lumii. Un continut de roman e cu atat mai valoros si mai valabil, cu cat poarta in sine mai multa substanta de mit, adica e inradacinat in tainele, in subconstientul, in religia si imaginatia unui popor si astfel, totodata, in imaginatia omenirii intregi. Poetul e glasul, e gura celor care tac. Cu cat un poet e mai mare, cu atat e mai mare si numarul acelora care, in tacerea lor, vorbesc prin el». Intr-adevar, autorul este vorbit de cei multi umili, pe care ii face sa traiasca intr-o lume adaugata lumii - AURELIU GOCI