„Deși Eliade nu este socotit un mare prozator (și poate că nici nu este!) încerc să dovedesc că efortul lui de a schimba modelele prozei românești este esențial. Trei prozatori tineri se dovedesc a fi cei mai perseverenți și mai bine plasați, esteticește, în această direcție: Camil Petrescu, Mircea Eliade și Anton Holban. Holban merge în sensul lui Proust, fiind primul romancier cu adevărat proustian la noi după încercările făcute de Hortensia Papadat-Bengescu, iar tânărul Eliade face câteva exerciții gidiene reușite (romanul ca jurnal al naratorului, roman cu adolescenți care vor să unească vitalismul erotic cu asceza spirituală, roman în care toate valorile moralei tradiționale sunt puse în discuție, roman, în fine, care prefigurează o etică bazată pe experiența tragică), trece, apoi, la ceea ce am putea numi romanul existențialist românesc. Această înseamnă roman de idei și roman în care personajele se definesc, nu numai prin evoluția psihologică și dramele lor sentimentale, ci, înainte de orice, prin vocația lor pentru idei. În 1936 Eliade își mai schimbă o dată formula epică, optând pentru fantasticul folcloric (Domnișoara Christina), iar după război să facă în chip deliberat (și cu mari performanțe) o proză mitică; La Țigănci este, în felul ei, o capodoperă.” (Eugen Simion)
Cărți,multe cărți.
