„Sunt multe locuri ale tristeții în cartea lui Ion Agaci, o tristețe care vine din oboseală și precaritate, dublet eficient, pe care poetul și-l gestionează cu un soi de inocență copilărească prin care se raportează la lume („periferiile unei inimi naive”). Un film despre nebunia tinerească, marginalitate, sărăcie și lipsa banilor, a afecțiunii și, în general, a nevoii esențiale de înțelegere e aici, pe ritmuri indie la intersecția dintre Sufjan Stevens și M83, pe niște modulații care prind foarte reușit toată angoasa milenială, și nu doar atât. E loc, adică, în toată simfonia asta a disperării, orchestrată cu mult calcul și fără ieșiri dramatice, și de-o doză de înțelepciune bătrânească, prin micile glisări pe care poemele le operează pe marginea „timpului libertin”, a competiției dintre „inima musculoasă” vs. cea „nucleară” și, în general, prin toate modulațiile „inimii microfonice” pe care le prind textele. Sunt câteva din conceptele tari ale acestui volum care funcționează ca niște exerciții de respirație, și care vorbește pe o voce polifonică despre un puternic sentiment de inadecvare. Până la urmă, e aici o poveste despre singurătate – „apa de sub stratul subțire de gheață al unui lac de munte/ care nu-și schimbă niciodată starea” –, o poezie incisivă prin fragilitatea ei și felul în care se „dezbracă” & amp; se lasă studiată, căci altfel Ion Agaci e un soi de (post) romantic animat mai degrabă de gesturi reflexive. În orice caz, emoționantă toată spirala asta descendentă a încrederii, cum o numește într-un text spre final, geografia asta a disperării mute care arde lent.” Andreea Pop
Cărți,multe cărți.
