„Un bărbat bine, care nu își arată vârsta, un bonom și un tonic gata oricând să-ți sară în ajutor, un om care iubește viața, și de aceea nu se dă-napoi nici de la râs, nici de la plâns, nici de la împărtășit cele trăite: așa mi s-a înfățișat la primele noastre întâlniri Goran Simić. Probabil că Goran, de-abia reîntors în orașul său după optsprezece ani prin străini, încerca să atenueze posibilele șocuri pe care le-aș fi putut avea în cele trei săptămâni petrecute la Sarajevo. Mai ales că eram dărâmat și mă temeam la fiecare pas că mă voi pierde. Și, într-adevăr, orașul m-a emoționat și m-a tensionat în destule momente — un loc în care mai multe decât cicatricile sunt doar rănile deschise. Despre ele scrie Simić în poezia lui, despre sursa ororii, despre memorie și imposibila reîntoarcere, cu sensibilitatea dublată de un nerv etic pe cât de treaz, pe-atât de vulnerat. Traducerea poeziei sale în românește, pe care mi-am promis să o realizez de-ndată ce am descoperit-o, în vara lui 2013, îmi produce genul acela de bucurie pe care nu o resimți decât în prezența frățietății și a poeziei ispășitoare.” Claudiu Komartin
Cărți,multe cărți.
