Istoria literară îl situează cronologic şi valoric pe Ioan Slavici alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, contemporanii săi, în galeria „marilor clasici”. El este primul mare scriitor al Transilvaniei, un creator complex, excepţional nuvelist, un romancier care a adâncit perspectiva realistă şi i-a dat o deschidere remarcabilă către psihologic, dar şi un dramaturg, publicist şi memorialist prolific. Totuşi, talentul său nu a tulburat conştiinţa critică a vremii, aşa cum au facut ceilalţi trei colegi de generaţie. Critica literară intră într-o dezbatere mai largă abia în 1882, după ce Slavici tipăreşte, în decembrie 1881, ”Novele din popor”. Analiza nuvelelor se dovedeşte sumară, pe alocuri chiar tendenţioasă în prezentarea aspectelor stilistice. Critica se ocupă din nou de proza lui Slavici un deceniu mai târziu, însă discuţia pare doar un epilog la cea din 1882. Opera literară a lui Slavici şi-a croit drum spre recunoaştere publică, asigurându-i autorului ei locul meritat, în schimb, cealaltă activitate a scriitorului, multiplă şi de mari dimensiuni, cu nimic mai prejos decât a contemporanilor săi, stă în umbră. Slavici a fost şi un etnograf pasionat, profesor, cercetător şi, mai presus de toate, ziarist. Ediţia integrală a prozei şi a memorialisticii lui Slavici, pe care o luăm ca text de bază, permite să schiţăm o privire de ansamblu asupra acestor secţiuni ale scrisului său. Dăruit cu o viaţă lungă, Slavici a participat la evenimente importante din istoria ţării noastre şi a lucrat împreună cu cei mai de seamă oameni politici, istorici şi scriitori ai vremii, oferind posterităţii un tablou sensibil al epocii şi portrete de personalităţi.
Cărți,multe cărți.
