Intervenţia de faţă îşi află originea într-o exasperare lingvistică, ce s-a transformat, progresiv, într-o reflecţie mai largă asupra rolului şi limitelor conceptelor în general, ale functionalităţii modelelor socio-culturale în particular. Sufixele par a-şi disputa bruma de noutate semnificantă a noţiunilor celor mai vehiculate şi, astfel, nu e chip să mai deschizi o revistă sau o carte ce tratează probleme de civilizaţie contemporană, fără să te ciocneşti de termeni ca postindustrial, postnaţional, postcomunism, poststrategie – pe fondul larg şi atoateîncăpator al postmodernismului, sau ca neoliberalism, neoimperialism, neonazism etc., de parcă limba şi-ar fi pierdut subit resursele creatoare, sau realitatea ar fi intrat într-un soi de efervescenţă generatoare de conţinuturi ce depăşesc capacităţile denotative obişnuite. Ar mai fi, ce-i drept, şi o a treia posibilitate, aceea a unui gen de tranziţie (cu varianta autohtonă a încremenirii în tranziţie, sau a cultului perplexităţii pasive) de la ceva relativ bine cunoscut şi circumscris către o nebuloasă – spartă, nu-i vorbă, de tot felul de construcţii logic-anticipative, unele alarmiste, altele, mai rare, cu deschideri optimiste.
Cărți,multe cărți.
