”Dar acum, în mod ciudat, la o oră neobișnuită, se auzeau niște pași. Ai cui ar fi putut să fi e? Nici apăsați, dar nici șovăitori, după cadență, după ritm, ai cuiva străin de instituție. Un fior de teamă străbătu întreaga ființă a maiorului, un fir electric îi scutură umerii aduși în față. Îi mai fusese frică și în alte dăți, când parcurgea sat după sat în căutare de „bandiți”, sau când răscolea zone păduroase pe unde aceștia fuseseră semnalați. Dar atunci nu era singur, avea o întreagă oștire alături de el. Maiorul își încordă din nou urechile să prindă un sunet, un zvon. Respiră însă ușurat, nu se mai auzea nimic. Neputându-se, totuși, pe deplin liniști, se ridică în picioare distanțându-se cu câțiva metri de birou. Înserarea pătrundea în încăpere sporind senzația de singurătate. Era deja un mijloc de octombrie, zilele dobândind repede cozi de întuneric. Cele două portrete de pe pereți, al generalissimului Stalin și al tovarășului Gheorghiu, le resimțea acum ca pe două sloiuri de gheață. Toate citatele nu-i foloseau la nimic. Atenția îi deveni iarăși încordată. Pașii aceia se auzeau acum foarte limpede și foarte de aproape, imparabili. Mai avu timp doar să se așeze pe scaunul de la birou și ușa cabinetului se și deschise. Omul care-i apăru în fața ochilor îl stupefie. Potrivit ca statură, cu ceva de neclintit în priviri, fixându-l clar, sfredelitor, în haine uzate, cu o mică traistă pe umeri. El, atotputernicul comandant pe regiune, însărcinat cu lichidarea „bandiților” din zonă se simțea acum prizonier, luat prin surprinderea de care-i fusese atâta teamă, țintă fără apărare în fața unui neîmpăcat dușman. Reuși sub presiunea momentului să spună doar atât… „Iones… Dumneata?”…”
Cărți,multe cărți.
