La inaugurarea cimitirului de elefanți este, așa cum parțial lasă de înțeles și titlul, o radiografie evenimențială cu bătaie escatologică. Șarjând semnele unui postumanism pe cât de amenințător, pe atât de redemptoriu, Vlad Mușat pare să se simtă bine în menghina dintre erudiție și sacralitate. Ba chiar mai mult de atât: pentru a ne induce în eroare complet, persona delegată de poet pozează, șugubăț și (auto)critic, în damnatul unor metodologii contradictorii. De fapt, în această carte totul este așezat după principiul superpoziției. În timp ce solemnitatea asertivității camuflează în pauzele de respiro vulnerabilități asumate, nihilismul de suprafață este alimentat de vitalitatea celui ce crede în zăloagele faptelor bune. Iată de ce organul de simț transcendental al poetului supurează și jubilează concomitent. Profet chinuit de melancolii revanșarde, Vlad Mușat își face intrarea în poezia autohtonă în chip hibrid, de Wolverine cu flagelul la purtător, gata să-și plesnească spinarea pentru orice cauză, știind că vindecarea – odată ce gestul traumatic a fost transfigurat – e iminentă. Căci, la o adică, „versurile/ pot vindeca orice boală autoimună”. Mihók TAMÁS
Cărți,multe cărți.
