Dan Grădinaru dă impresia că a mers atât de departe tot scociorând după documente, fişând mărturii şi comentând orice rămăşiţă grăitoare, încât începe chiar să născocească posturi în care e greu să ni-l închipuim pe marele humuleştean. Nimeni n-ar putea crede că autorul lui „Dănilă Prepeleac” a ţinut un jurnal. Şi totuşi un capitol se numeşte chiar aşa, „Jurnalul”. Pentru a umple acest gol real de text diaristic, autorul monografiei alege să comenteze însemnările pe cărţi sau pe câte o filă, ici, colo, mai suculente sau mai seci, mai ample spre sfârşitul vieţii, „un soi de răboj, vetust dacă n-am şti cine e autorul, proiectând lumini, dacă citim cu atenţie...” Adică exact ce a făcut Dan Grădinaru în general în toată această carte, cu o răbdare de necrezut şi cu un fel de a scrie relaxat, de multe ori plin de umor, care i-ar fi plăcut cu siguranţă şi celui mai vesel dintre clasici (Luminița Marcu).
Cărți,multe cărți.
