„Traversând trei secole, meandrele literaturii comparate se (re)așază greu pe un făgaș unanim acceptat, ceea ce nu-i tocmai rău. Un astfel de parcurs e simptomul unui laborios proces de autodefinire: de la studierea „relațiilor literare internaționale”, situate, în buna tradiție a fondatorilor, într-o perspectivă istorică, până la constituirea unei poetici comparate, a cărei necesitate și legitimitate sunt clamate astăzi. Comparatismul se alimentează dintr-o serie de „întâlniri”, „schimburi” între literaturi și între domenii de studiu. Totuși, chiar flexibilitatea sa - disponibilitatea de continuă asimilare și adaptare - face ca problema unei „metodologii” comparatiste riguroase, întemeiate pe o teorie coerentă, să ramână încă deschisă. Contribuțiile lui Étiemble, Munteano, Marino, între alții, dezvoltate în jurul conceptelor de „invariant” și „constanta” literară, conturează astfel, încă de la mijlocul secolului trecut, un program de cercetare întru totul actual, apt să asocieze studiile literare și cele interculturale, literatura comparată și antropologia (inter)culturală. Readucând în atenție, cam în aceeași perioadă, relațiile „intersemiotice” ale literaturii cu artele, Jakobson prefigura, la rândul lui, studiile multi- și intermediale de astăzi, chiar intersectarea acestora din urmă cu domeniul extins al literaturii comparate, așa cum este ea înțeleasă în lume, la ora actuală, ca un domeniu interdisciplinar și – cum altfel – intercultural.” (Autoarea)
Cărți,multe cărți.
