„Ultimul Eliade este această figură a singurătății și a îndepărtării, într-o epocă pentru care spiritul nu este decât un epifenomen sau, cel mult, o metaforă suspectă a unui umanism creștin desuet. Eliade, prin opera sa, se dedică unei comprehensiuni a religiosului ca loc al transcendenţei. Mesajul potrivit căruia omul este o ființă spirituală fiinţă spirituală care nu poate exista lipsit de centrul fiinţei sale, centru care este origine şi dat al unei transcendenţe, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit umanismul său, gândire care lasă umanităţii omului şansa de a accede la esenţa propriei sale fiinţări. Înțelegem astfel că ceea ce pune în joc umanismul eliadian este tocmai o definiţie a umanului. Împotriva definiţiilor reducţioniste succesive ale marxismului şi freudismului, Eliade a avut ca ţintă redefinirea condiţiei umane, recentrarea acestei condiţii în elementul sacrului. A reuşit?! Poate că nu, dar este un pariu care a întemeiat o operă şi o existenţă paradigmatice. Citindu-l astăzi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poţi să nu recunoşti grandoarea personajului şi umanitatea profundă a acestei încercări. În ultimă instanţă mitul eliadian este mitul culturii înseşi, mit al culturii care încearcă să construiască neîncetat o poveste a omului, a sensului existenţei sale. Ultimul Eliade ne orientează spre orizontul unei aşteptări, al unei speranţe pentru care Dumnezeu este încă Cel care va veni, iar omul este fiinţarea pentru care încă Dumnezeu poate veni.”(Mihai Gheorghiu)
Cărți,multe cărți.
