Într-un eseu din 1988, reluat în volumul Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii, Matei Călinescu vorbeşte despre natura specifică a fantasticului în proza lui Mircea Eliade, în care relaţia dintre structurile cotidianului şi cele ale fantasticului este inversată: „transcendentul sau supranaturalul nu mai reprezintă o ameninţare la adresa coerenţei lumii; dimpotrivă, el constituie singura promisiune reală a unei asemenea corenţe; şi tocmai cotidianul este acela care, la o privire mai atentă, se dovedeşte a fi de neînţeles, crud şi, în ultimă instanţă, lipsit de sens. Numai atunci când recunoaştem atracţia secretă, dar puternică, a celeilalte lumi a «miracolului», sacrului şi miticului putem merge dincolo de inerenta lipsă de sens a vieţii cotidiene, având poate şansa de a ajunge la adevăratul înţeles al existenţei.“ Originală şi consistentă, concepţia autorului român asupra fantasticului îşi are rădăcinile în ceea ce Eliade însuşi numeşte „teoria mea despre «irecognoscibilitatea miracolului» – sau, în general, în credinţa mea că, după întrupare, «transcendentul» se camuflează în lume sau în istorie, şi astfel devine «irecognoscibil»“. Preocupat să descopere şi să înţeleagă sensul autentic şi profund al existenţei umane, Mircea Eliade imaginează lumi posibile paralele între care personajele sale circulă frecvent, se pierd şi se regăsesc, traversând în aceste călătorii iniţiatice nu doar spaţii, ci şi momente temporale situate la mare depărtare – 12 ani, în cazul lui Gavrilescu, profesorul de pian care descoperă, post factum, că timpul petrecut de el în grădina ţigăncilor a curs diferit în realitate şi în aparenţă, sau „doar“ 40 de zile în „Douăsprezece mii de capete de vite“, povestirea în care Iancu Gore, „om de încredere şi de viitor“, trăieşte o experienţă tulburătoare şi de neînţeles pentru ceilalţi, alunecând pe nesimţite într-un spaţiu-timp paralel. [...]
Cărți,multe cărți.
