Din lumea celor care nu cuvântă - de Emil Gârleanu - Ediție ilustrată Şi păsările se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păseresc. Dumneata, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!“ „Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!“ „Tst! pisica!“ O vrabie ciripeşte pe gard. Dumitale puţin îţi pasă. Şi ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!“ În nopţile cu lună asculţi privighetoarea, – te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei. Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun. „Cioc! cioc! cioc!“ se aude de departe. Măcăleandrul zice: — E ciocănătoarea! — Ciocănătoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu? — Caută veveriţa, îl desluşeşte măcăleandrul. — Veveriţa? De ce? — Urâţi îmi sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea?...
Cărți,multe cărți.
