„Îl aud și pe d. Perpessicius și am mai auzit în șoaptă și pe alți răuvoitori notorii, că Otilia n-are nicio enigmă și că prin urmare titlul nepotrivindu-se cu conținutul, romanul e pierdut. Frumoasă critică, strașnică critică! Romanul nu este o dezvoltare a titlului, ci titlul e un nume de ordine, pus în urmă, cum se obișnuiește. Otilia, cei inteligenți vor fi observat, nu e personajul principal. Felix și Otilia sunt acolo în calitate de victime și de termeni angelici de comparație. Voisem să numesc cartea „Părinții Otiliei“, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul „Enigma Otiliei“. Puteam să-i zicem „Războiul chino-japonez“. Ei, și ce-i cu asta? Intitulat „Istoria Franței, Le rouge et le noir“ încetează a fi ce este? Singura întrebare este dacă Otilia există în limitele ei. Ea este normală, firește, și n-are nicio enigmă de roman polițienesc. Dacă am pus acest titlu care putea să arate așa: „«Enigma» Otiliei“, ca să se vadă că enigma este și nu este, e pentru a sugera procesele unei vârste. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fața care îl respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune. Iraționalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material propriu-zis, arată afecțiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârstă lor și că bărbații în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta, pentru Felix, este o enigmă. Și apoi enigma este tot acel amestec de luciditate și ștrengărie, de onestitate și ușurătate. De ce Otilia să-l prefere pe Pascalopol și nu pe el, și de ce apoi să‑l părăsească pe Pascalopol pentru o relație mai plată? De ce la o fată așa de fină, urme de impurități în idealuri? Această criză a tinereții lui Felix, pus pentru întâia oară față în față cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.” – G. Călinescu
Cărți,multe cărți.
