Prezentul volum al seriei „Canonul Ortodoxiei” își propune să restituie culturii românești sub forma unor dosare de documente comentate — texte puse în contexte — etapele îndelungatului proces al pregătirii, definirii dogmatice și receptării învățăturii orthodoxe despre cinstirea icoanelor în Bizanț, prelungit cu unul și mai îndelungat de definitivare dogmatică a Orthodoxiei, și în centrul cărora s‑a aflat Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787). Firul călăuzitor al organizării lor nu este, în primul rând, cel documentar‑arhivistic al istoriografului, deși situarea și perspectiva istorică sunt respectate, ci acela al teologului care citește în ele lucrarea Duhului Sfânt în definirea și definitivarea treptată a canonului orthodoxiei dogmatice a Bisericii lui Hristos. Personajele principale din firul roșu narativ al acestui veritabil roman autobiografic în documente al Orthodoxiei răsăritene sunt doi monahi, două împărătese, doi papi și patru patriarhi: în două faze aceștia au reușit să se opună cu succes și să stăvilească eforturile tenace a patru energici împărați‑militari bizantini, salvatori ai imperiului, dar deveniți inamicii declarați ai icoanelor. Receptarea Sinodului de la Niceea s‑a dovedit a fi una complicată și dificilă atât în epocă, cât și mai târziu. Din motive diferite, el a fost contestat frontal atât în Occident, cât și în Răsărit. Dificilă a fost receptarea celui de‑al doilea Sinod de la Niceea din 787 și în Bizanț. O altă împărăteasă, Teodora, și alți doi patriarhi, Metodios și Fotios, reușesc restaurarea definitivă a icoanelor în Bizanț și recunoașterea celui de‑al doilea Sinod de la Niceea ca al Șaptelea Ecumenic. Parcurgerea diverselor texte grupate în dosarele prezentului volum evidențiază insistența autorilor lor pe înțelegerea creștinismului orthodox în termeni practici: „dogmele” orthodoxe însele sunt văzute drept garanții ale menținerii creștinilor orthodocși în adevărata pietate, în eusebeia, „buna-cinstire” sau venerare a lui Dumnezeu; orthodoxia este adevărata eusebeia, în timp ce erezia duce la dyssebeia, proasta pietate sau „reaua‑cinstire” sau venerare a lui Dumnezeu, necreștinilor fiindu‑le proprie asebeia, „lipsa de cinstire” sau venerare a lui Dumnezeu, impietatea prin excelență. Accentul pus pe principiul predaniei/tradiției bisericești apostolice și necesitatea menținerii în limitele ei evidențiază faptul esențial că pentru Răsăritul orthodox hotărârile (horoi) dogmatice nu reprezintă definiții teoretice ale credinței apostolice, cât punerea unor borne sau pietre de hotar, „hotărniciri” ale perimetrului orthodox al revelației divine plecând de la sensul etimologic al lui „horos/horion”, care desemnează tocmai astfel de borne sau pietre de hotar. Și aceasta cu conștiința că aceste borne sau pietre de hotar au fost deja puse de apostoli și de părinții Bisericii, iar Scriptura interzice categoric mutarea „hotarelor veșnice” puse de „părinți”. În definitiv, în Biserică dogmele sunt în serviciul exegezei liturgic‑euharistice a Scripturilor, iar exegeza aceasta e în serviciul practic al restabilirii concrete în viețile oamenilor și în lume a creației celei noi, templu și Împărăție a lui Dumnezeu Tatăl, inaugurate prin Întruparea și Învierea lui Hristos și prin trimiterea Duhului Sfânt. În acest Popor sfânt al lui Dumnezeu oamenii redevin icoane vii ale Lui reflectând pe Hristos Fiul, Icoana exactă a Dumnezeului nevăzut (Col 1, 15), Prototipul potrivit Căruia au fost creați (Fc 1, 26–27) și în Care și pentru Care au fost restaurați pentru a fi conformi Icoanei Fiului lui Dumnezeu (Rm 8, 29–30). Orthodoxia” este astfel o iconologie generalizată. Și asta explică de ce în 843 și 867 restabilirea icoanelor în Constantinopol a fost percepută și de atunci încolo actualizată liturgic anual ca triumf al Orthodoxiei prin excelență. Distincția esențială — marcată aici printr‑o ortografiere diferită — între „orthodoxie” și „ortodoxie” este una obligatorie. „Comoara” reprezentată de „orthodoxie”, expresie canonică în Duhul Sfânt a revelației divine în Hristos, e inevitabil vehiculată și transmisă în istorie în „vase de lut” (cf. 2 Co 4, 7) (adeseori mult prea) omenești care sunt atât individualitățile „ortodocșilor”, cât și instituțiile ecleziale și culturale „ortodoxe”. Și unii, și celelalte există însă ca atare doar prin și ca o permanentă — mereu reluată și aprofundată — receptare a „orthodoxiei” canonice, traduse în forme de viață religioasă personală și social‑comunitară — cult, scripturi, sinoade, canoane, dogme, icoane, scrieri — prin care Biserica receptează, transmite și valorifică Revelația lui Dumnezeu în Hristos. Altfel spus, Ortodoxia și ortodocșii înșiși există numai ca o receptare continuă a „orthodoxiei” canonice. Acest dialog și această receptare sunt însă procese istorice imperfecte cu suișuri și coborâșuri, supuse jocului permanent al libertății, dar și constrângerilor și presiunilor unei multitudini de factori. Receptarea de profunzime a canonului orthodoxiei de la Pavel la Palama cu centralitatea lui personalist‑iconică poate constitui atât pentru ortodocșii înșiși, cât și pentru omul european al timpului nostru un prilej salutar — salvator în sensul originar al cuvântului, dat fiind că în joc astăzi sunt viitorul creștinismului însuși și umanitatea omului — de a regăsi întreaga ontologie și antropologie iconică a creației și umanității autentice care ne privește cu iubire îngrijorată de pe fața din icoane a lui Iisus Hristos, Icoana Dumnezeului nevăzut (Col 1, 15) și ultimul Adam (1 Co 15, 45).
Cărți,multe cărți.
