Dumnezeu și omul

„Dacă vă aşezaţi într-o cameră şi spuneţi: „Dum­nezeu este aici, cu mine”, veţi constata că nu va trece mult şi vă veţi întreba cum să vă umpleţi timpul cu o activitate care să vă elibereze de nerăbdare. La început vă veţi simţi minunat, pentru că sunteţi obosiţi şi va fi odihnitor să staţi comod în fotoliu; liniştea din încăpere vă va da un sentiment de pace. Foarte adevărat – dar dacă va trebui să treceţi dincolo de aceste momente fireşti de relaxare şi odihnă şi să rămâneţi în prezenţa lui Dumnezeu după ce firea omenească se va fi relaxat, veţi vedea că va fi foarte greu să nu vă întrebaţi: „Şi acum ce trebuie să fac? Ce să-I spun eu lui Dumnezeu? Cum să mă adresez Lui? Văd că El tace. O mai fi aici sau nu? Cum să împac eu tăcerea Lui sau absenţa Lui cu prezenţa mea marcată de neastâmpăr?” Prin urmare, unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le înţelegem este importanţa de a sta faţă în faţă cu Dumnezeu fără a face nimic. Deşi aceasta nu pare o acţiune deosebit de evlavioasă, dacă veţi ajunge la acea linişte pe care Sfinţii Părinţi răsăriteni o numesc „isihie”, veţi fi în stare să realizaţi ceva în viaţă.” (Mitropolitul Antonie de Suroj)