Toti cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au ramas cu impresia ca era tacut, ganditor si ca numai rareori, silit de imprejurari, iesea din rezerva sa si discuta cu cunoscutii sai. Deobste se marginea sa asculte si sa-si formeze propria sa idee despre obiectul discutiunii. (…) Numai daca era direct intrebat despre opinia sa, sau daca i se pareau prea gogonate parerile sustinute de unii si altii asupra unui obiect mai serios, se amesteca si el in vorba si atuncea discuta linistit, cu caldura, si-si dezvolta si motiva vederile sale (…). Dar daca erau o sama de obiecte la care trebuia sa-l tragi de limba ca sa discute, erau dimpotriva altele la a caror discutie nu ramanea Eminescu niciodata pasiv si aceasta se intampla atuncea cand era vorba de paturile sociale din Romania. El avea ura in contra ciocoilor, a parvenitilor…, care prin gazete, prin adunari si prin scrieri, debutau cu fraze sforaitoare, lipsite de orice fond si imbatau lumea cu apa rece, iubea insa poporul cu toata caldura sufletului sau, caci pentru dansul era poporul masa inconstienta, dar sanatoasa si necorupta pe care se sprijina statul si care ne-a conservat limba, datinele, cantecele si toata individualitatea noastra etnica.” (pag. 114-115) “Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar putinele ce le avea, le intrebuinta adese. Asa era expresia pur si simplu, pe care o intrebuinta totdeauna cand voia sa dea cuiva vreo lamurire. (…) Este pur si simplu asa si asa… si urma apoi cu explicatiile si motivarile sale. Expresia aceasta era asa de obicinuita la Eminescu incat fiecare o considera ca o particularitate a lui, si daca o intrebuinta altul i se zicea ca-l copiaza pe Eminescu. Expresia ce o intrebuinta Eminescu cand saluta pe colegii sai era: Traiasca natia!, iar cand era astfel salutat, raspundea cu cuvintele: Sus cu dansa! Aceasta forma de salutare era uzitata la toti studentii din Viena si s-a inradacinat atat de mult, incat a ramas si pana in zilele de astazi. (…) Cand neajunsuri, dureri si suferinte apasau greu sufletul lui Eminescu si era necajit de tot, atuncea ofta adanc si sfarsea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! (…) Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu si despre care mi-a spus odata: Asta-i unica injuratura pe care am deprins-o de la tatal meu.” (pag. 118-119) Am ales fragmentele de mai sus din volumul “Amintiri despre Eminescu”, de Teodor V. stefanelli, aparut in 1983 la Editura Junimea. Autorul a fost coleg de liceu cu Eminescu la Cernauti, intre 1860 si 1863, si l-a reintalnit in 1869, la Universitatea din Viena. stefanelli a trait intre 1849 si 1920 si a fost membru al Academiei Romane. “Amintirile…” au aparut in 1914, editia din 1983 fiind prima lor retiparire integrala. Cartea constituie unul dintre cele mai importante documente pentru reconstituirea biografiei lui Mihai Eminescu.
Cărți,multe cărți.
