„Markó Béla optează pentru o situare liberă, anume lipsită de solemnitate și poză. Se tutuiește „de mult cu tot ce curge“, precum Sorescu. Apropierea de acesta din urmă poate fi accentuată. Au în comun, cu nuanțe personalizate, desigur, asumarea cotidianului în datele lui cele mai banale, mai puțin spectaculoase, mai umile, și înregistrarea lor cu o dez-mirare care le scoate din anonimat, transformându-le în emblemă a condiției umane. Criza se ivește din elementar, obișnuit, primar, cu refacerea drumului înspre corespondențele prime și exersarea unei comunicări imediate, de o sinceritate disperată. Mișcările ființei în spațiul scriptural, de veghe, contează în primul rând. Strania simplitate a enunțurilor tentează anamneza, în sensul eliadesc al termenului, de recuperare a datelor esențiale ale ființei rătăcite în goana zilei. Și poemele lui de dragoste au ceva din șăgălnicia emoționantă și lipsită de podoabe a poemelor soresciene de gen. Anna e însoțitoarea acestor sondări în profunzimea gravă, tulburătoare a înfățișărilor vieții. Moartea intră și ea în scenariul firesc al poemului lucid, meditativ fără stridențe, asumată cu înțelegerea calmă a intravitalității ei și fără raportare necesară la divinitate. Poemele crepusculare sunt explorări ale esențelor ultime ale umanității destinal muritoare. Biografismul e întotdeauna nu doar autoreflexiv, ci „cu deschidere la mare“, țintind spre general-uman, iar epicitatea nu pune în pericol melodia și ritmul, ci le conferă substanță.” – Irina Petraș
Cărți,multe cărți.
