”În vremuri nenorocite de pandemie și de război, noul volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu capătă o stranie legitimitate. Poetul s-a schimbat mult de la ”Cartea dragostei”. Ce era acolo copilărire și joacă, imaginar extrem oriental și curtare de minnesinger e acum crimă, viol, sfârtecare, privire neiertătoare de sniper ce-ar îndrepta țeava armei către propria inimă. Imaginarul iubirii a devenit aici cel al morții, gândacii de bucătărie au luat aici locul fluturilor iar o ființă plină de ură, ce mitraliază cuvinte ca în ”Idiot Wind” al lui Dylan, a înlocuit mica prințesă inocentă de altădată. Suntem în plin război, al celulelor din creier, al cuvintelor, al sexelor, al sentimentelor, al anotimpurilor, al cărnii. Ceva însă rămâne din volumul precedent, atât de prețuit de critică: voința de-a construi. ”Cartea războiului” e tot o construcție, însă principiul I Ching din volumul de dinainte lasă aici locul tăblițelor lui Ghilgameș. Poemele sunt scrise pe douăsprezece tăblițe sumeriene de lut, sfărâmate de șenile și stropite de sânge. Rar am întâlnit un imaginar mai crud, mai neiertător. Personajul lui Bogdan O. Popescu, când un soldat nichitastănescian, când un poet, când un copil ce desenează răstigniri cu creioane colorate, se sfâșie pe sine cu voluptate, căci ne aflăm într-un război interior, între cele două emisfere cerebrale, între cei doi plămâni, cei doi rinichi, cele două mâini și picioare ale sale. Ritmul retoric e retezat înainte de-a deveni manieră, rimele sunt bine ținute-n frâu și sensul general, reiterat obsesiv, maniacal, în imagini nesfârșite ale ororii, mărșăluiește în front până la sfârșit, cu casca de metal bâțâindu-se pe craniul poetului cu fruntea îmbrobonată de sudoare. Ca în ”Grodek” al lui Trakl, nu există ieșire sau redempțiune, doar tăria de a-ndura viața matură până la capăt. O etapă nouă și mai acută în scrisul poetului.” Mircea Cărtărescu despre Cartea Războiului
Cărți,multe cărți.
