Iopi

„Citind volumul Iopi, al poetei Didi Solomon, nu poți să nu te întrebi dacă personajul Iopi este real sau imaginar, dacă nu cumva vine de oriunde, poate să fie o invenție a unui personaj biblic, Ioil, fiul lui Petuel, căruia Dumnezeu îi prezice pustiirea lui Iuda, întrucât descoperim valoarea soteriologică și simbolică a poemelor. Abordarea erosului se face printr-o trăire a plenitudinii, prin asumarea păcatului, dar și printr-un ritual lumesc, proiectat pe fundalul unei naturi generoase în care ploaia este un simbol al genezei, dar și legătura veșnică între cer și pământ. Aproape că nu mai credeam că erosul poate renaște cu aceeași prospețime și suavitate, paradoxal, într-un tumult nestăvilit, într-o lume care își pierde tot mai mult măreția. Așadar, pe de o parte, întâlnim o poezie a candorii înecată în păcat, pe de altă parte se consumă arderea și destrămarea iubirii într-un joc al dialecticii. Iubirea, în viziunea poetei, este o mișcare ondulatorie prin care energiile urcă și coboară, pendulând între esență și aparență, între speranță și dezamăgire, între splendoare și un hazard care generează haos. Credem că poeta Didi Solomon cultivă un eros perceput ca o aventură “din carne și sânge”, ca un organism viu care se naște, trăiește și moare, topindu-se în mișcarea ciclică a naturii. Iubirea alunecă printre lucruri ca o himeră, dezvrăjind misterul, arzând până la os, devenind, în final cenușă, prin păcat și purificare, lumesc și nenuntit, cu arome carnale. … Cu siguranță, poemele poetei Didi Solomon pendulează între diafan și voluptuos. Sentimentul iubirii dăinuie prin topirea într-o natură în continuă mișcare, precum “întâmplările ființei”, cum ne-a învățat cândva Nichita. Cu siguranță, cititorii se vor redescoperi într-o altă lumină, citind poezia lui Didi Solomon Cert este că poemele aduc o împrospătare a rostirii poetice printr-o, sensibilitate nemaiîntâlnită, în care tresare misterul cuvântului.” — Elena Netcu