Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată: „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”. – Dan Burcea, critic literar
Cărți,multe cărți.
