Surâs complice ideii

„Prezentele texte, între proză, poem și yes-eu, ca definire de sine, sunt, conform unei naturi ceva mai greu de delimitat, marcate de prozodie, de metaforă și lirism ca sinteze neconvenționale ale structurilor interne, ale ritmurilor desfășurării frazelor, în genere ale scriiturii, ca aliterații, sonorități intercomunicante ca într-un „dialog” al unor ecouri în percuție. Sunt mai mult sau mai puțin libere în constituirea lor, însă nu categorice în așa-zisa abandonare a narativului liniar sau a disoluției genurilor. Ar fi, probabil, unele exemple de cultivare a interdisciplinarității. Și totuși, la o mai atentă cercetare, aceste texte / subiecte de (ne)gen concret, ci ca loc de interacțiune a genurilor, eu le văd într-o predestinată trecere de la unul – la altul, la altele, percepându-le din interiorul plăsmuirii, creării și exteriorizării lor eseistic-narative drept împreunare, în mare, a două genuri (de bază) – a romanului de idei (sau: romanul ideilor)  in fragmentarium și a reflecției (și reflectării) poetice. Romanul ideilor în interacțiunile autonomizării lor formale și formative ca tendință de integritate și generalitate intertextuală. Și am ținut să aibă un limbaj inteligibil, însă nicidecum dus spre simplism, spre facilitate. Deoarece cred în subtilitatea și inteligența cititorului. Cu precizarea: în a unui cititor pe care mi-l doresc, nu în a unuia pe care să-l... „momesc”.         De când am tot publicat poeme, eseuri, proză, cărți de traduceri, cam știind cine citește, cât citește și cum citește „pe la noi” (o mai îndelungată experiență acumulativ-culturală prin redacții), nu am ținut să fiu un autor al mulților, ci, în măsura posibilităților, – al... culților. (Sper să nu irit, să nu scandalizez pe cineva cu atare mărturie.) Nu mi-am dorit texte oarecum... aparente, „transparente”, ci m-am gândit că nu ar fi rău să ajung la convexitate (și complexitate). Adică, la relieful lupei, pe care să o utilizeze inteligența și competența.         De fapt cam toți scriitorii își doresc o operă de un suflu, un stil (în cazul meu – și un lirism) de dincolo de comun. Dar, firește, nu și de dincolo de comunitate, în pragul căreia mulți au exclamat:  A bon entendeur, salut!” - Leo Butnaru