În proza Cristinei Mărculeţ-Petrescu, ficţiunea şi realitatea se unesc pentru a oferi răspunsuri simple unor probleme complicate de viaţă. Aceasta pentru ca realitatea este dozată în forţa imprevizibilului, care este aşa nu pentru că este ascuns vederii ci pentru că vederea profană nu este pregătită să-l vadă acolo, unde ne aşteaptă de fapt dintotdeauna. Ochiul are nevoie de reflexul exerciţiului pentru a distinge diferitul şi pentru a extrage din banal, detaliul care surprinde, suflul care salvează. Cristina Mărculeţ-Petrescu oferă cititorului acest dar, cu fiecare povestire. Ea nu se foloseşte de instrumentarul tehnic al prozei pentru a-şi dovedi prezenţa în această graniţă a vieţii, unde realitatea şi ficţiunea sunt una şi aceeaşi lume. Povestirile ei sunt relevări ale unor întâmplări care folosesc camuflajul ficţiunii pentru a se strecura adeseori neobservate, persuasiv uneori, în viaţa noastră. Cristina avertizează asupra acestor detalii. Povestirile ei sunt mărturisiri ale unor astfel de treceri. Pentru asta ai nevoie de forţa prevederii, privirea mereu pregătită pentru anticiparea hazardului. Astfel de lucruri nu se trăiesc pur şi simplu. Le simţi doar trecerea prin tine. Modulându-şi vocea, stingându-şi privirea, orbindu-şi reflexele. Cristina Mărculeţ-Petrescu cunoaşte regulile acestui pământ de mijloc. Şi pentru că viaţa ei de aici este un posibil detaliu care scapă obişnuitului. Puţini o vor înţelege. „Moartea linguriţei” este o mărturisire despre neînsufleţitele lucruri care hrănesc universuri cu un vizual diferit; universuri care ne anvelopează viaţa trăită şi foarte puţini dintre noi au curajul să-şi asume detaliul diferit de viaţă, rezonanţa cu lumi aparent străine, deloc familiare, pentru că am pierdut orice urmă de afinitate sufletească cu această lume străveche a simţurilor, odată ajunşi captivi ai obişnuitului hilar şi milenar deopotrivă.
Cărți,multe cărți.
